Выбрать главу

Ce-i mai neplăcut, zi de zi, e monotonia. Pe Pământ, confortabil instalați la birourile lor, unii oameni scriu despre noi lucruri care-i fac pe mii de cititori să verse lacrimi de compătimire, vorbesc de eroismul nostru și de aventura care ne pândește la fiecare pas, de splendorile mereu reînnoite ale lumilor necunoscute. N-am întâlnit niciodată așa ceva. Cunoaștem primejdia, dar ea nu se ivește dintre dune: e primejdia vicleană a unei scurgeri în aparatul de respirat sau a unei pene simultane a tractoarelor și a aparatelor de radio. Cea a plictiselii, mai ales. Marte-i o lume pustie. Orizonturile sunt aici scurte și mărginite. Și există priveliști mai entuziasmante decât cea a unui imens șes de nisip cenușiu, presărat cu licheni. Peisajul nu-i îngrozitor în sine. Dar ceea ce trăiești cu o acuitate sfâșietoare e conștiința miilor de kilometri asemănători care se întind în jurul tău, pe care nu-i vezi și care se desfășoară puțin câte puțin sub roțile mașinii, în vreme ce rămâi nemișcat. E aproape ca și cum ai fi sigur să găsești, în mâine, replica exactă a lui azi.

Atunci conduci, ore și ore, ca o mașină. Și ești mașina, ești tractorul, te strecori ore în șir printre dune, ocolești mormane de pietre alene modelate de vânt și menite să se facă nisip și, din când în când, ridici ochii spre cer și, clipind des, zărești scânteierea stelelor în plină zi, ceea ce surprinde la început, apoi obosește în asemenea măsură, încât ai da orice ca ochii ăștia ai nopții să se închidă odată.

Așa că visezi la ce vei face, când te vei întoarce pe Pământ; ai ascultat știrile; sunt proaste, mereu proaste; pe Pământ nu se petrec decât absurdități; «Anii zănatici» îți spui, și cheful de a te întoarce se preface într-un fel de silă, ți se apleacă.

Conduci mai departe. Fără a spera nimic. După o bucată de vreme vezi ceva ivindu-se printre dune. Te grăbești să faci un ocol, dar nu-i nimic, niciodată nimic. Și unii adorm; ceilalți își dau seama de asta pentru că tracLorul merge, pe neașteptate, anapoda; îl zgâlțâie pe șofer saii iau ei volanul; prilej de recreație.

În ce mă privește, depinde. Câteodată născocesc povești. Povești care se petrec pe Marte sau în spațiu sau pe o altă lume, dar niciodată pe Pământ. Prefer să nu mă gândesc la Pământ. La Salle îmi seamănă. Cu Ferrier e mai rău, nu se poate împiedeca să se gân-dească la Pământ, măcar o secundă. Mă întreb unde o să ajungă.

E geolog. L-am văzut scormonind solul și învârtind pe toate fețele cine știe ce scoică microscopică, străveche locuință a unei ființe de mult uscată și dusă de vânturile domoale de pe Marte. N-a descoperit niciodată vreo fosilă mai evoluată, rămășițele unei făpturi mai mari și mai puternice, mai fragile totodată. L-am văzut luptând împotriva evidenței. L-am văzut cuprinzând cu privirea colinele de pe Marte și zicându-și în gând că milioanele astea de tone de nisip vor trebui cândva răsturnate, în speranța de a descoperi, în inima planetei, foetusul albit al unei specii uitate. Cred că nu vorbește destul. Nu-i bine ca un om să tacă pe Marte. Nici în spațiu. Stă mut, de parcă milioanele și milioanele astea de litri de nisip l-ar apăsa. Ca La Salle și ca mine, a căutat în spațiu o ieșire, o cale de a scăpa de Pământ, dar n-a așteptat de la spațiu numai asta. A sperat să dea aici de altceva, decât tot de el; credea că se va întâlni cu străinul deplin, socotea că va citi pe falezele de pe Marte povestea unei lumi cu desăvârșire nouă, pentru Pământ. De bună seamă că, în copilărie, ascultase cu luare-aminte poveștile cu omul din lună.

Întocmai ca La Salle și ca mine, de altfel. Vedeți, sunt unele lucruri pe care nu le-am răbda dacă n-am fi siguri că vom descoperi într-o bună zi, la colțul spațiului sau între două coline, un oraș sclipitor sau niște făpturi ideale. Dar La Salle și cu mine știm că una ca asta nu se va petrece mâine, poate nici poimâine, pe când Ferrier nu mai poate aștepta.

Suntem trei și nu-i un număr potrivit ca să jucăm cărți. Uneori citim. Ni se întâmplă să ascultăm și emisiunile de radio. Dar, mai ales, dormim. E un mijloc de a economisi oxigenul. E un mijloc de a te proiecta în timp. Nu visăm niciodată.

Când se face seara, ne dăm jos de pe tractor, ne despachetăm aparatele. Trecem la unele măsurători. Expediem rezultatele. Punem în mișcare soba catalictică; funcționează liniștit sub clopotul ei străveziu, roșiatică în beznă, ca o floare de seră. Mâncăm. Desfășurăm cortul, un fel de umbrelă care împiedică frigul ucigător de pe Marte să ne muște până la oase și încercăm, din nou, să dormim. Dar nu izbutim. Pentru că, vedeți, am moțăit aproape toată ziua legănați de hurducăitul tractorului, apucând pe rând volanul și, când se lasă noaptea, masca ne stânjenește, ne înăbușim, ni se face pe neașteptate sete și rămânem cu ochii deschiși, privind țintă cupola lăptoasă a cortului, ascultând scâr-țâitul enervant al firelor de nisip pe care vântul le izbește de plastic, râcâind ca niște picioare de insectă.

Ni se întâmplă uneori, în nopțile astea, să visăm la ce ar putea fi spa-țiul, la ce ar putea fi planetele. Ni se întâmplă să ne gândim că, într-o zi, oamenii vor înzestra planeta Marte cu o atmosferă și cu oceane și cu păduri, și că orașe se vor înălța aici, fabuloase, mai înalte decât toate cetă-țile Pământului, și că navele vor lega planeta asta de alte luni, și că hotarele necunoscutului vor fi așezate altundeva în spațiu, împinse mereu din-colo de orizontul vizibil. Neliniștea noastră se stinge și știm că Pământul și oamenii greșesc cerând de la Marte ceea ce lumea asta nu poate da, gre-șesc întorcându-se către trecut, trecându-l cu deznădejde prin ciurul memoriei, în speranța de a regăsi acolo urmele unei vechi înfrângeri. Tremu-rând, înțelegem atunci că răspunsul se află în viitor și că în viitor se cuvi-ne să ne aruncăm.

Și ne dăm uneori seama de caracterul paradoxal al situației în care ne aflăm. Suntem totodată trecutul și viitorul. Facem parte din visele nebunești ale generațiilor moarte de curând și deschidem drumurile copiilor ce abia se vor naște. Anonimi, am fost mituri, uitați, vom fi legende.

Noaptea nu călătorim, din pricina frigului, slaba densitate a atmosferei îngăduind mari diferențe de temperatură. Dar plecăm dimineața, pe la nouă.

Azi am depășit o zonă de nisip cenușiu, am descoperit apoi o întindere presărată cu pietre turtite și negre, prundiș eolian ciudat lucrat uneori, și am ajuns în cele din urmă la ultima limită a întinderii roșcate ce înconjură unele puncte ale ecuatorului marțian. Câțiva munți erodați se ridică domol peste orizont. Împrăștiate, dunele s-au micșorat. Podișurile tocite, care ne opresc privirile, apără șesul de vânt. Urmele noastre sfarmă iregularitatea aleatorie a deșertului. Ne vor supraviețui.

Suprafața podișului cobora lin, ca și cum ne-am fi afundat într-o mare secată, în adâncurile iluzorii ale unui litoral închipuit. Și, fără veste, am văzut ivindu-se, crescând la orizont, niște ace translucide, niște stânci atât de fine și de înalte, cu marginile atât de ascuțite, că nu ne-am crezut ochilor. Ferrier, care conducea, a scos un strigăt. A apăsat pe accelerator și zdruncinăturile neașteptate ale tractorului au fost cât pe ce să ne arunce, pe La Salle și pe mine, de pe scaune.

— De necrezut!

— Un adevărat pisc.

— O faleză, mai de grabă.

Dar nu era nimic din toate astea, ne-am dat seama de îndată ce ziua a mai crescut. Era un masiv, probabil cristalin, un accident țâșnit în timpuri îndepărtate din măruntaiele planetei, sau poate chiar căzut din cer, iar vreun cutremur de neconceput îl plesnise atât de bine încât părea, pe șesul încremenit, un dinte spart, dar încă nemaipomenit de ascuțit.