— Pentru întâia dată văd un unghi ascuțit pe Marte, zise Ferrier.
— Eroziunea nu se produce aici. Vântul și nisipul n-au izbutit să ata-ce stânca. Poate că nu-i decât un cristal uriaș, care a crescut încet, care a concentrat încet atomi asemănători, sau poate că…
Ne-am privit. Aveam un cuvânt pe buze: Artefact. Era oare, în sfârșit, mărturia pe care Pământul o așteptase de atâta vreme?
Cred că nu-i nimic mai rău decât să fi înșelat de un obiect. Pentru că nu i-o poți reproșa. Brusc, am avut încredere în Marte. Ca niște copii.
Și ne înșelasem. Nu era un artefact.
Nu voiam să recunoaștem că noi eram de vină. Fusese o nebunie să sperăm. Dar nu ne-am putut împiedeca.
Ne-am petrecut noaptea la poalele munților cristalini și ne-am găsit somnul încă și mai greu decât în celelalte zile. Eram dezamăgiți și mulțumiți. Călătoria nu va fi fost zadarnică, măcar că obiectivul ei secret nu fusese realizat.
Când a venit dimineața și temperatura a ajuns suportabilă ne-am pus măștile și am ieșit. Eram hotă-râți să explorăm masivul stâncos, să părăsim tractorul și să luăm cu noi doar puține bagaje, provizii și instrumente.
Falezele cristaline nu erau prea abrupte. Aveau falii și spărturi care ne îngăduiră să ne cățărăm. Stânca purta culoarea cernelii și, uneori, un fel de transparență adâncă, amintindu-ne blocurile de gheață ce rătăcesc prin spațiu, rămășițe ale unor oceane neînchipuit de vechi, frânturi de banchize spulberate, resturi, în sfârșit, ale unor planete pulverizate.
Ne străduiam să ajungem la falia cea mare, sperând să descoperim astfel adâncurile masivului și să-i cunoaștem structura. Un lac de mercur ne aștepta acolo, poate, sau niște stânci gravate, sau chiar vreo ființă, o poartă către o altă dimensiune, urmele vizitatorilor precedenți, căci stânca supraviețuise de milioane de ani lentei îngropări în nisip ce pândește totul pe Marte, scăpase mareei de pulbere ce gonește la fața planetei roșii, ca și mișcării dunelor fără încetare cărate de vânturile domoale și era un fel de martor al unor vârste trecute, al unor epoci în care oamenii încă nu îndrăzneau să-și ridice fețele spre cer și, încă și mai puțin, să viseze că aveau să călătorească într-o zi, istoviți, printre constelații.
Dar, când s-a petrecut, lucrul ne-a luat pe neașteptate. La Salle, care pășea în frunte, a scos un strigăt. L-am auzit limpede și ne-am repezit. Ferrier, care venea după mine, m-a zorit. La Salle părea cât se poate de atent.
— Ascultați, ne-a spus.
La început n-am auzit nimic, apoi, când am mai făcut un pas, am prins un scrâșnet pornit din marginile ce despart tăcerea de sunet.
Am încremenit. Și nu era nici glasul vântului, nici cântec, nici chiar zgomotul ușor al unei pietre sau trosnetul unei stânci încrețită de ger. Era un șuier regulat, ca larma acumulată a milioane de semnale suprapuse.
Văzduhul de pe Marte e prea ușor pentru ca urechile noastre să poată prinde sunetele pe care le transmite. De altfel, timpanele nu ne-ar rezista la diferența de presiune dintre mediul extern și sistemul nostru respirator. Așa că avem urechile acoperite în întregime, iar mărunte amplificatoare ne îngăduie să ne auzim sunetul glasurilor și să deslușim zgomotele de pe Marte. Iar asta, pot garanta, se deosebea de tot ce auzisem până atunci pe planeta roșie. Nimic omenesc, nimic mineral.
Mi-am mișcat imperceptibil capul și am auzit deodată altceva, dominând șuierul și reducându-l la un neînsemnat și veșnic zgomot de fond. Am deslușit o voce, sau mai bine-zis șoapta unui milion de voci, zarva unui întreg popor rostind cuvinte de necrezut, de neînțeles și pe care nu le-aș putea transcrie cu ajutorul semnelor fonetice folosite pe Pământ.
— Sunt aici, îmi spuse La Salle și ochii-i străluceau.
Am făcut un pas sau doi înainte și l-am văzut reglându-și repede in-tensitatea sonoră. L-am urmat și am procedat la fel, căci șoapta devenise furtună, glasurile insectelor se prefăcuseră în urlete stridente și de neîndurat, în sunete surde și înspăimântătoare.
Înaintam de-a lungul unei înguste falii, între doi pereți de stâncă. Și sunetul ne asalta în valuri succesive, rotitoare. Eram beți. Simțeam, știam că aveam să găsim, în sfârșit, ceea ce venisem să căutăm pe Marte, ceea ce zadarnic ne rugasem de spațiu să ne dăruie.
Contactul cu o altă formă de viață.
Căci, în vreme ce sunetul creștea, n-am avut nici umbră de îndoială. Nu eram oameni ușor de înșelat sau gata să-și lase imaginația să rătăceas-că. Neânchipuita bogăție a modulației sonore nu putea fi decât opera vieții. Puțin ne păsa că nu pricepeam nimic; pentru rezolvarea unor asemenea probleme aveam încredere în Pământ, încredere în creierele și mașinile lui. Nu eram decât ambasadori ai Pământului.
Valea se ivi, în sfârșit, în fața noastră, la ultimul cot al faliei. Semăna cu fundul unui lac secat strâns între faleze înalte, netede, tot mai abrupte pe măsură ce urcau. Capătul celălalt al văii se îngusta și se pierdea într-o trecătoare stâncoasă, care se oprea în cele din urmă în fața unui perete final.
În afara drumului pe care apucasem nu se afla altul ducând în vale, dacă nu te lăsai să cazi din înaltul cerului. De altminteri, era un crater; mai degrabă decât o vale, un mare crater lunguieț. Și pustiu.
Iar vocile ininteligibile ne asaltau de pretutindeni.
Vedeți, era un lac invizibil, un lac de sunete și de pulbere, o pulbere impalpabilă, pe care anii o depuse-seră acolo, la adăpost, o pulbere căzută din stele, purtată de vânt, pe care nici un pas nu lăsase urmă, o pulbere în care se împotmoliseră, poate, se afundaseră cei ce ne chemau.
— Salut! strigă cu glas stins La Salle.
Voia să răspundă, spera într-o tăcere, într-o mirare, dar craterul era pustiu și valurile dese de sunete veneau unele după altele, pentru a se prăbuși peste noi. Cuvinte șușotite, cuvinte rostite, fraze zvârlite dintr-o suflare, țâșnind de pe buze nevăzute.
— Unde sunteți? Oh, unde sunteți? strigă posomorât La Salle.
Nu-i ajungea ce aude, voia să-i vadă pe mesagerii necunoscuți, dorea să vadă ieșind din lacul de pulbere nu știu ce forme hidoase sau admirabile. Îi tremurau mâinile, și mâinile mele tremurau, iar din spate auzeam răsuflarea șuierătoare și scurtă a lui Ferrier.
— Salut! strigă o voce neînchipuit de slabă, de la celălalt capăt al văii.
Era vocea lui La Salle. Se detașa cu migală pe fondul sonor al nenumăratelor voci, era o epavă minată spre țărmul nostru.
— Ne răspund, îmi spuse La Salle, fără s-o creadă.
Și glasul lui renăștea în mii de puncte ale văii, glas de insectă, ascuțit, șoptit, fărâmat, distorsionat: «Salut, salut, salut, zicea el. Unde sunteți, unde sunteți-sunteți, sunteți sun sun-sun-sun-sun»…
Un ecou, mi-am spus. Un ecou, și La Salle se întoarse către mine și am citit în privirile lui că înțelesese și am simțit mâna lui Ferrier lăsându-mi-se pe umăr. Glasurile noastre, zgomotele pe care le făceam se amestecau cu materia sonoră ce umplea valea și creau jocuri de interferență și se întorceau la noi ca reflectate de niște stranii oglinzi ale sunetului, transformate, dar nu slăbite. Era cu putință ca o asemenea vale să existe pe Marte, o vale a ecourilor, o vale în care văzduhul străveziu și ușor să poarte pe vecie sunetele reflectate de pereții cristalini?
Exista oare în tot Universul un loc unde fosilele să nu fie minerale, ci sunete? În sfârșit, auzeam oare glasurile vechilor locuitori ai lui Marte, cu mult după ce nisipurile vor fi tocit și înghițit ultimele urme ale trecerii lor? Sau era vorba de mărturiile unor alți vizitatori, veniți din lumi pe care nu le cunoșteam încă? Trecuseră pe acolo ieri sau cu un milion de ani în urmă? Nu mai eram singuri?