Instrumentele aveau să ne-o spună mai târziu și, poate, să descurce ghemul undelor, să dezlege nodurile, să extragă un sens lămuritor din mesajul involuntar.
Valea era atât de pustie și de moartă. Un receptacol. Marte, tot, nu era decât un receptacol, care ne primea urmele pentru a le nimici. În afara acestui punct, în afara acestei văi a ecourilor, care ne va purta fără îndoială sunetul glasurilor de-a lungul vremurilor, până la urmașii noștri îndepărtați, poate nici măcar umani.
Ferrier își trase mâna de pe umărul meu, mă împinse și-l dădu în lături pe La Salle și începu să alerge către inima văii:
— Ascultați-i, striga, ascultați-i!
Cizmele i se afundau în pulberea impalpabilă și ea se ridica în jurul lui în vârtejuri. Și am auzit glasurile, desfășurând în urechile noastre furtuna pe care el o stârnise. Îl vedeam alergând și înțelegeam ce erau sirenele, glasurile care-i șopteau la ureche, care-l chemau, pe care le dorise și căutase zadarnic în toți anii irosiți, și se arunca acum în marea sonoră și se afunda în pulbere și doream să mă aflu lângă el, dar nu eram în stare să fac o mișcare.
Glasurile-mi ciocăneau timpanele.
— Nebunul, zise trist La Salle. Oh, bietul nebun…
Ferrier răcnea. Ferrier chema, iar glasurile imuabile, glasurile vechi îi răspundeau. Absorbea glasurile. Le bea, le devora, le răscolea cu mișcări demente.
Și ele descrescură pe nesimțite. Deranjase vreun echilibru instabil, stricase un mecanism subtil. Trupul lui alcătuia un ecran. Era prea greu, prea material pentru ca glasurile ușoare să-i rabde atingerea.
Vocile slăbiră. Le-am simțit părăsindu-mă treptat, le-am simțit plecând într-o ultimă vibrație, le-am auzit sfârâind și murind. Iar Ferrier tăcu, în sfârșit. Și în căștile mele am prins o ultimă șușotire.
Un fel de bun-rămas.
Tăcerea. Tăcerea de pe Marte.
Când Ferrier s-a întors, în cele din urmă, am văzut, în ciuda depărtării, în ciuda norilor de pulbere ce se lăsau alene, prin masca lui mânjită, am văzut lacrimile care-i curgeau pe obraji.
Și și-a dus mâinile la urechi.
RECRUTORII
Se aventurase într-o parte a orașului pe care n-o cunoștea și o neliniște nelămurită-i îngreuna pașii, alcătuită din șovăiala de a apuca pe străzile întunecate și înguste și din presimțirea că se rătăcise. Se opri sub un felinar și-și aprinse o țigară. Locul era pașnic, întunecat, călduț, umed, pătruns de o veche ceață. Clădirile se înălțau ca pereții unui puț, ca povârnișurile trecătorii unui munte.
Trase din țigară și porni din nou, deși nu știa încotro să se îndrepte. Fumul, acru în umezeala nopții, îl făcu să tușească. La drept vorbind, nu-i prea păsa că se rătăcise. Petrecea afară o bună parte din nopțile verii pe sfârșite și, hoinărind prin orașul adormit, i se tot părea că descoperă o lume ciudată și pustie, un univers pur mineral, un primejdios labirint de cristale negre. O fereastră se afla uneori întredeschisă și un pătrat luminos se decupa atunci pe o fațadă, sau se întâlnea cu cineva, sau auzea, de pe o stradă apropiată, sunetul înăbușit sau sprinten al unui pas, iar universul ireal și mort se prăbușea atunci și dispărea, făcând pentru o clipă loc realității animate, imaginii tuturor oamenilor întinși în paturile lor, citind și oftând, vorbind prin somn sau privind țintă, cu ochii deschiși, câte un tavan luminat treptat de apropierea zorilor.
Oboseala-i cotropea mușchii, pe nesimțite. Simți nevoia de a bea o cafea fierbinte și dulce și de a asculta glasurile stăruitoare, deși diluate, ale ultimilor sau celor dintâi consumatori ai barului. Grăbi pasul. În drum, pe firma unui ceasornicar, văzu cât era ceasul. Patru și douăzeci și opt, dimineața.
Avea noroc. Se afundă la nimereală în două sau trei străduțe, pătrunse într-un pasaj atât de întunecat și de îngust, încât fu silit să meargă atingându-i pereții cu vârfurile degetelor. Se împiedică într-un rând de un trup, auzi un mormăit, ceru iertare și porni mai departe fără a aștepta să i se răspundă.
Avea noroc, căci la capătul pasajului văzu lucind, cu două rânduri de case mai încolo, o vitrină. Se stă-pâni cu greu să n-o ia la fugă. Vitrina strălucea în beznă ca un foc de lemne într-un cămin și simți nevoia impe-rioasă de a se usca la lumina unui asemenea foc.
Împinse ușa, o sonerie țârâi. Intră. Era o cafenea cu totul obișnuită, percolatorul sclipea, patronul se foia la bar, patru obișnuiți ai localului jucau cărți, senini de parcă s-ar fi aflat în plină după-amiază. Poate că, de altfel, jucau fără încetare așa, zi și noapte, și reprezentau într-un fel permanenta rațiune de a fi a cafenelei. Câțiva muncitori în salopete albastre, cu sacoșa lângă ei, se aflau la mese sau în fața tejghelei.
Aruncă o privire circulară asupra asistenței, schiță un semn din cap care voia să fie un salut, își puse coatele pe tejgheaua barului și ceru o drojdie.
Se uită la patron care alegea cu grijă un pahar, îi lustrui buza cu marginea șorțului, îl puse cu gingășie pe tejghea, apucă îndemânatic o sticlă, vărsă alcoolul incolor în pahar, astupă sticla și o puse la adăpost. Bău dintr-o înghițitură.
— Nou prin cartier? întrebă patronul, cercetându-l.
Ridică și el fruntea și-l privi, amănunțindu-i fața gălbejită și puhavă, trăsăturile șterse și moi, pe care luceau doi ochi afundați, cu căutătura rea și vicleană.
— Nu chiar, răspunse evaziv. Doar că vin aici pentru întâia oară.
— Ei bine, atunci dau un rând! Să-ți fie de bine!
Văzu mâna grasă și albicioasă mângâind sticla, apucând-o, iar paharul se umplu înainte ca el să fi avut răgazul de a face o mișcare.
— Mulțumesc, bolborosi nedeslușit.
De astă dată bău mai încet. Drojdia începea să-l încălzească pe dinăuntru și simțământul de neliniște, pe care-l încercase în bezna străzilor, se risipi.
Patronul întoarse nițel capul ca și cum s-ar fi adresat cuiva, peste umărul noului mușteriu, iar una dintre pleoapele Iui coborî încet, grotescă perdea de carne, sfârșind prin a-i acoperi cu desăvârșire măruntul ochi strălucitor.
— Ceva datorez?
— O, doar nu te grăbești, zise tărăgănat patronul. Poți să stai aici până se luminează de zi. Aici ești ca acasă. Unul dintre domnii de colo are să-ți țină de urât, dacă vrei.
— Mulțumesc, dar trebuie să plec, zise el.
Simți că pălește. Îl cuprinse o neliniște fără rost.
— Haide, haide, n-ai de ce să-ți fie frică, aduce oare cafeneaua mea a cuib de tâlhari?
Ochii lui mărunți clipeau neregulat, ca niște faruri transmițând un mesaj în cod.
— Păi… nu mi-e frică.
— Mi-am zis și eu așa, spuse patronul, am crezut, văzându-te gata să pleci. Încercă să zâmbească, dar fața lui galbenă și puhavă rezistă la toate eforturile. Glasul se dorea liniștitor: Mai ia o drojdie, dacă de asta ai nevoie să-ți vii în fire. N-aș vrea ca un client să nu se simtă bine la mine, asta nu.
Consumatorul dădu să refuze, dar paharul și fusese umplut și îl duse mecanic la buze și lăsă alcoolul să-i lunece lin în fundul gâtlejului. Se clătină oleacă și se sprijini mai bine de bar.
— Așa, așa, zise patronul, e mult mai bine. Acum cred că unul dintre domni ține să-ți vorbească. Să-ți propună ceva.