Cuvintele ajunseră la el printr-o ceață albăstruie. Vru să protesteze, dar nu găsi vorbele și limba i se împletici. Se încurcă într-o silabă și o repetă de două-trei ori. O mână binevoitoare îl luă de braț, îl petrecu până la o masă și-l așeză pe un scaun. Cineva luă loc în fața lui, un bărbat mărunt, cu trăsături uscate și pronunțațe, foarte negricios, cu părul tăiat scurt, fața triunghiulară și arsă de soare și cu ochi scânteind de răutate sau de nerăbdare. Purta niște haine întunecate și strânse pe trup, care-l făceau să pară subțire și nervos.
— Îți place să călătorești, așa-i? zise bărbatul, cu un glas nițel cântător.
Își ațintise privirile în ochii noului venit.
— Depinde unde.
Neâncrederea se furișa în el, pe nesimțite.
— Numele? întrebă politicos bărbatul mărunt cu păr negru.
Avea buze fine și aspru desenate și abia le mișca.
— Thibaud, răspunse el, golindu-și din nou paharul.
Lumea se dilata în jurul lui. Încăperea se umfla și creștea sub presiunea luminii, iar el însuși descreștea, copil bălăngănindu-și picioarele la o masă prea înaltă pentru el, apoi simplu fir de praf într-o sală imensă. Făcu un gest vag, care se adresă îndepărtatului său interlocutor.
— Nu te simți bine? susură vocea neliniștită și batjocoritoare.
— Ba da, mormăi el, ba da, foarte bine.
— Sunt locuri minunate pe lume, zise bărbatul mărunt. Poate c-ai dori să le cunoști?
— Poate, răspunse Thibaud. Vorbea mecanic. Auzea cuvintele și le înțelegea, buzele lui răspundeau: Am băut, adăugă, n-ar fi trebuit, nu-i bine, e vina dumitale.
— Îți trece cât ai clipi, zise celălalt. Răspunde: Vrei să călătorești? Îți place să te plimbi noaptea prin orașul adormit? Înseamnă că-ți place schimbarea, înseamnă că-ți place să călătorești, așa-i?
— De bună-seamă, zise Thibaud. Cred că-mi place să călătoresc. Se opri pe neașteptate și răsuflă adânc. Ești un voiajor comercial, nu, un fel de negustor?
— Dacă vrei, zise omul mărunt îmbrăcat în negru, cu un râs cristalin și ușor, aproape feminin, dar cumplit de aspru, nespus de crud. Sunt un negustor.
— Și unde te duci de obicei? întrebă Thibaud, sughițând.
— Unde mă cheamă datoria, șopti vocea care aproape nu se mai auzea, microscopică. N-ai familie, așa-i, pe nimeni, nici prieteni?
— N-am, zise Thibaud, aveți dreptate, pe nimeni!
Ridică privirile și zări, aplecată peste el, fața gălbejită și umflată a patronului care-l cerceta neliniștit, cu o licărire plină de atenție în fundul ochilor strălucitori și afundați în masa de carne. Îl văzu îndreptându-se deodată, întorcându-se și pierind ca și cum l-ar fi stânjenit faptul că fusese surprins.
— Vrei să vii cu mine, băiete? Semnează aici și ai să vezi lumea.
Ceva umed îi atinse vârfurile degetelor, apoi și le simți apăsate pe o suprafață tare. Încercă să-și tragă îndărăt mâna dreaptă; mușchii nu-l ascultară.
— Dar știu că s-a pilit, zise un glas străin.
Clipea des. Izbuti să-și țină ochii deschiși și cineva îi strecură între degete un creion sau un stilou. Îl scăpă și auzi zgomotul pe care-l făcea, căzând pe podea. Un sunet de clopot.
— Scrie-ți numele, frățioare, zise o voce prietenoasă.
Cineva îi apucă mâna și i-o conduse.
— Semnează, frățioare, hai dă-ți puțină silință. Ai să vezi ce-o să facem noi împreună. Vrei să călătorești? Ești nebun după călătorii? Scrie-ți numele.
Încercă să-și vină în fire. Se sili să strângă stiloul între degete. Era un cilindru subțire, dintr-un material plăcut, cum nu mai văzuse. Și simți foaia de hârtie rece sub palmă, de parcă ar fi fost de metal.
Începu să scrie, dar îi venea greu, ochii lui întredeschiși zăreau marginile literelor doar ca niște nori impreciși.
— Hai, încă nițel.
Scoase limba și saliva-i curse pe la colțurile buzelor. Cineva îl apucă de braț și zise:
— Destul!
Brațu-i căzu și i se păru că mâna se desprinde din încheietură, atât era de grea. Trupul i se prăbuși apoi înainte. Degetele-i bătură pe suprafața tare a mesei.
Ochii-i priveau paharul irizat și urechile-i prinseră un sunet tot mai puternic, tot mai strident.
— Bea asta, băiete.
Duse paharul la buze și-l goli. Creierul nu i se limpezi, dar picioarele-și regăsiră siguranța, gesturile i se făcură mai precise. Încetă să clipească.
— Foarte bine, zise măruntul bărbat negricios. E foarte bine. La revedere.
— Pot să plec? zise Thibaud.
Își regăsise glasul.
— Bineînțeles, fă ce vrei. Îți dăm noi de veste, la timpul potrivit.
— Contez pe dumneata, zise el încet, neștiind despre ce vorbește și întrebându-se vag ce rost avea să răspundă așa.
Se ridică și văzu toate fețele îndreptate spre el, ochii strălucitori și gurile închise și șovăi, apoi se hotărî, despică mulțimea care-l înconjura și se îndreptă către ușă. O deschise și ieși.
— La revedere, auzi încă o dată, când închise ușa.
Se întoarse acasă pășind mecanic, fără să se înșele aproape de loc asupra drumului, se întinse îmbrăcat pe pat și adormi.
«O farsă!» își spuse, încă moțăind cu ochii închiși, întins pe spate și cu țeasta strivită de o migrenă cumplită. Nu izbutea să-și amintească limpede tot ce i se întâmplase în timpul nopții.
Făcu baie, luă micul dejun și se așeză în fața mașinii de scris, cu gândul de a începe un articol. Dar mintea-i era preocupată și cuvintele nu voiau să se alinieze pe foaia albă. «O farsă!» își spunea, dar asta nu lămurea nimic.
Sfârși prin a se îndoi de realitatea celor întâmplate. Era ca un coșmar căruia-i uiți liniile esențiale, dar din care unele imagini rămân întipărite în amintire, cu o precizie halucinantă.
Înghiți un calmant și se simți mai bine. Începu să scrie încet și lucra încă, pe la sfârșitul după-amiezii când telefonul sună. Se gândi pentru o clipă să-l lase să sune până ce necunoscutul pisălog avea să se plictisească. Apoi se ridică și apucă receptorul.
— Alo! spuse.
— Alo! zise un glas pe care-l recunoscu, fără să-l poată totuși lega de un chip. Era un glas cântător și cristalin, aproape un glas de femeie, dar atât de rece. Deseară. Te așteptăm tot acolo, la unsprezece. Înțeles?
Glasul devenise dintr-o dată poruncitor.
— Alo! zise Thibaud. Cine-i acolo? Despre ce-i vorba? Răspundeți!
— Haide-haide, Thibaud, știi prea bine.
— Așteptați! Cine sunteți?
— Pe diseară, Thibaud, la revedere.
— Nu închideți, strigă el.
Auzi declicul. Cu băgare de seamă, puse receptorul pe furcă.
O amintire-i plutea prin minte. O amintire încă nedeslușită, care refuza să vorbească, să se explice, dar care mișca și tremura, speriată ca o vietate, ca un pește roșu într-un borcan. «Nu-i cu putință!» își spuse. Apoi: «N-am să mă duc. Am să rămân aici toată noaptea. Am să ascult un disc sau am să citesc, dar nu ies din casă pentru nimic în lume!»
Gândul nu-l părăsi însă toată seara și nu izbuti să lucreze. Amintirea se răsucea și se zbătea în capul lui, deși n-o putea preciza. Îl apucă din nou durerea de cap. Înțelese că nu va fi împăcat cu el însuși decât dacă va putea afla cine-i telefonase și ce i se întâmplase în noaptea trecută.
Ieși, începând să rătăcească pe străzi; sclipind cu nenumăratele-i focuri, un cinematograf, imensă caracatiță, îl atrase cu tentaculele lui de lumină. Se repezi înăuntru, își alese un loc și răbdă, timp de jumătate de ceas, un film insuportabil și plicticos. Își propusese să rămână în sală până la sfârșitul celei de a doua reprezentații. Încercă să adoarmă.