Luminile se aprinseră deodată. O voce diformată de uruitul difuzoarelor începu să înșire cuvinte monotone:
— Un domn Thibaud, care trebuie să se afle în sală, e chemat la telefon. De urgență. Un domn…
Șovăi. Poate că nu era decât o capcană. Poate că farsa stupidă continuă? Cineva se juca cu el, de parcă ar fi fost o păpușă? Nu te duce. Stai liniștit. Vezi-ți de treabă. Stai pe Ioc. Sau era chemat, într-adevăr?
Sfârși prin a se ridica, fu îndreptat spre o cabină telefonică și apucă receptorul, iar, chiar înainte de a avea răgazul de a spune ceva, auzi glasul ușor și cristalin, neputând fi confundat nici dacă ar fi fost înecat într-o mie de alte glasuri.
— Te așteptăm, Thibaud, frățioare. Haide, te așteptăm!
— Cine-i la aparat? răcni el.
Se simțea cuprins de mânie.
— Haide, Thibaud, știi foarte bine.
Auzi un râs abia perceptibil, aerian.
— Ce poftiți? strigă.
— Nu atât de tare, Thibaud, nu atât de tare. Poate te mai aude cineva. Știi bine cine sunt. La revedere, Thibaud, pe foarte curând. La revedere.
— Alo! răcni el, dar nu mai auzea decât zumzetul mort al aparatului.
Se așeză pe scaunul de metal al cabinei. Simțea că se înăbușă de furie. Se zări, congestionat, în reflexul ușii de sticlă. Inima-i bătea cu putere. I se părea că-i un cărăbuș dintre cei de care puștii leagă o sfoară și pe care-i târâie după ei. Zboară, zboară, cărăbușule!
Cineva îl privea curios de cealaltă parte a geamului și, citind un fel de teroare în ochii celuilalt, înțelese că înfățișarea lui trebuia să aibă ceva înspăimântător. Ieși din cabină și se îndreptă spre barul cinematografului.
Barul era absolut pustiu. Se urcă pe unul dintre taburetele înalte și comandă o drojdie, apoi își dădu seama că gura-i era încă amară de pe urma drojdiilor pe care le băuse în ajun și voi să ceară altceva, dar era prea târziu — paharul se și afla în fața lui și sticla se apleca, licoarea străvezie cu reflexe irizate i se și scurgea în pahar.
Sorbi drojdia pe îndelete. Treptat, își regăsea încrederea. Mânia-l părăsea. Își spuse că o să le arate el, că se duce să-i caute și să-i atingă peste bot pentru gluma lor idioată; nici nu-l cunoșteau și-și îngăduiau să-i facă asemenea figuri.
Apoi își spuse că nu putea fi o glumă, că prea era totul absurd, că de-ar fi fost doar o glumă n-ar fi izbutit niciodată să dea de el, să știe că se afla chiar în acel cinematograf, că nu l-ar fi chemat pretextând o urgență.
Marșezi, băiete, alergi tocmai unde vor să te aducă ei! își spuse că, de bună seamă, se așteptau să-i caute într-o clipă de enervare. Își spuse că ghiciseră aproape exact.
Aproape!
Căci nu se va duce.
Sau, mă rog, se va duce, că nu putea lăsa treaba așa, încurcată, pentru că cine sunt ei, ce vor de la mine, nu le-am făcut nimic, nu, nimic, într-adevăr, n-am nici prieteni, nici dușmani, nimănui nu-i pasă de mine, nimănui afară de ei.
O va lua pe un alt drum decât cel pe care apucase în ajun, se va apropia binișor și va încerca să afle cine erau și ce voiau.
Nu-i plăceau armele, detesta să simtă în buzunar, în mână greutatea de metal rece a unui revolver. Dar avea o armă micuță, un automat de salon, sclipitor ca o lacrimă, precis și suficient pentru împrejurarea de față.
Ieși din cinematograf și începu să alerge pe străzile deodată răcoroase. Fără zgomot, se făcuse noapte și, în loc să cadă din cer, lumina suia, într-o reverberație umedă, din solul ud. Urcă scara sărind câte patru trepte deodată, răsuci brusc cheia în broască, făcu un salt care-l duse până în bibliotecă, răscoli un vraf de cărți într-un dulap și dădu de revolver. Verifică încărcătorul și-l vârî în buzunar.
Ploua. Stropii mărunți țeseau o perdea aproape opacă, stingând lumina stelelor. Cauciucurile mașinilor lunecau și derapau. Luminile vitrinelor și ale felinarelor se estompau, se amestecau, liniile se topeau, nuanțele intrau unele într-altele. Ploaia prăbușise un curcubeu pe străzile orașului.
Mergea zdravăn, dar îl chinuiau amintirile. Liniștea-i era pur exterioară. Din când în când vâra mâna în buzunar și mângâia bucata de metal, micul trăgaci blocat cu siguranța și țeava de oțel, tare și plăcută la atingere. Simți cum suie în el, mai puternică decât oricând, senzația de ciudată apăsare care-l cuprindea atunci când rătăcea noaptea pe străzile orașului. Ca și cum ar fi uitat cu desăvârșire orele de peste zi, ca și cum ar fi descoperit pe neașteptate, pe străzile lungi, clădirile prea înalte, prea grele, ca și cum ar fi pătruns pentru întâia dată într-o cetate din altă lume, neștiind nimic despre locuitorii ei, despre obiceiurile lor, despre vrăjmășia sau ospitalitatea lor, neîncrezător, gata să cadă în cea dintâi capcană, admirând fără a înțelege, șovăind fără să-și dea seama.
Aproape că alerga. Tălpile-i lunecau pe solul ud. Străbătea străzile una după alta, ocolind, abătându-se, sigur că nu se înșeală, dar evitând cu băgare de seamă drumul pe care apucase în ajun. Ai fi zis că merge printr-o mare pădure, vânat și totodată vânător, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot și să nu lase vreo urmă. Văzu vitrina cafenelei lucind în depărtare și se întrebă ce avea de făcut. Era prea târziu pentru a mai putea pătrunde în vreo casă și a cere informații. Își suflecă mâneca și se uită la ceas. Unsprezece fără cinci. Venea exact la întâlnire, deși nu se sinchisise de asta. Vitrina cafenelei strălucea de cealaltă parte a străzii și desluși, în plină lumină, siluetele a trei bărbați rezemați de bar. După care neliniștea explodă în el ca o grenadă. Picioarele-l lăsară și începură să-i tremure degetele; își vârî dreapta în buzunar și strânse patul armei, dar nu era decât o bucată de metal înghețat, ostil și inutil. Se trase încet îndărăt, necutezând să se întoarcă. Apoi avu zidul în față. Se dădu iar îndărăt, pipăind zidul cu stânga și ținând ochii mereu pironiți asupra vitrinei luminate.
Și cineva îl bătu pe umăr și-i șopti ceva la ureche.
Atunci scoase revolverul din buzunar și începu să alerge nebunește, atent la pocnetele pașilor care-l urmăreau. Se întoarse și trase la nimereală. Glontele ricoșă de un perete. Auzi un strigăt, dar nu era decât un strigăt de mirare. Nădăjdui că în casele întunecate îl va auzi cineva, că va deschide o fereastră și va striga după ajutor. Dar, în timp ce alerga, văzu că se afundă într-un cartier de birouri și uzine, pustiu în vremea nopții și prost luminat.
«E cazul să mă opresc și să mă bat? se întrebă. Poate că nu-mi vor răul?»
— Acum! strigă un glas.
Inima-i bătu mai tare și el privi drept înainte și genunchii i se ridicau și se lăsau pe rând, întocmai ca bielele bine unse ale unei mașini.
Dar erau tare aproape. Auzi răsuflările gâfâitoare, mormăielile, cuvintele pe care le schimbau între ei și se întoarse fără veste și stătu locului, ridică revolverul cu o mișcare prea largă și apăsă pe trăgaci.
Gloanțele nu-i opriră. Poate că nu-i nimerise sau, poate, își spuse cu un neliniștitor sânge rece care-l surprinse, gloanțele trecuseră prin ei fără să-i rănească? Purtau salopete albastre și-i recunoscu. În ajun îi zărise în cafenea, instalați pe la mese, cu coatele pe tejghea, bând, vorbind, jucând cărți. Un panou al decorului. Un element al capcanei.
Scoase un strigăt și se zvârli îndărăt, crezând că au să se repeadă la el pentru a-l lua la bătaie. Dar nu se obosiră până într-atât. Unul dintre ei înaintă încet, fără ca el să se poată mișca, fără să-i poată desluși trăsăturile în beznă, fața-i era doar o pată palidă și neclară, și ridică un pistol cu țeava lungă și umflată. Thibaud se aruncă înainte. Dar ceva tare îl izbi în frunte și el căzu, urechile-i țiuiră, iar bila explodă cu un zgomot sec și răspândi, pe el și în jurul lui, un val de panglici, de cordeluțe argintii care-l înfășurară strâns și-i înțepeniră membrele. «N-am auzit niciodată de asemenea armă», își spuse; ceva îl izbi apoi cu putere în ceafă, iar stelele cerului și petele palide ale chipurilor se stinseră.