Pereții cubului împrăștiau o strălucire egală. Temperatura era constantă și plăcută. Aerul, ușor și lipsit de miros.
De cum făcuse ochi se uitase la tavan și se gândise la un cer cenușiu, ciudat de luminos. Apoi, până și amintirea cerului pierise. Rămânea doar un cub, destuî de încăpător de vreme ce trebuia să facă cinci pași mari pentru a-l străbate. Thibaud se cercetă și-și dădu seama că fusese îmbrăcat într-un fel de colant cenușiu, elastic, cu ochiuri mărunte, rezistente și strânse, moale ca o piele, care nu-i lăsa libere decât capul și mâinile, fără să se vadă nici urmă de cusătură, de parcă ar fi fost țesut în jurul lui.
Nu-și prea bătu capul, la început, întrebându-se unde se află. Apoi, cum timpul trecea, o veche neliniște îl încercă din nou. Se așeză într-unul dintre colțurile cubului, pe sol, și privi muchea din fața lui, încercând să recheme amintiri ce se spulberau chiar în clipa când le deștepta, se afundau în ceața cenușie și translucidă, în materia argintie și unsuroasă, ca niște vapoare pierind într-o masă de cețuri.
Și ceața se sfâșie deodată, se deschise ca marea sub tăișul unei etrave, pentru a lăsa să treacă un bărbat. Părul lui negru era tăiat scurt, trăsăturile inteligente și mobile păreau cizelate într-o aramă veche. Purta un colant negru, care-i sublinia finețea membrelor. Avea niște urechi ciudate, mici și ascuțite, care fre-mătau ușor.
— Vă urez bun-venit, zise el.
Buzele-i subțiri zâmbeau, zâmbetul părea a nu fi însă decât o contracție normală a mușchilor obrazului. Avea un glas grav, dar cântător, ca și cum n-ar fi fost obișnuit cu limba pe care o vorbea, ca și cum i-ar fi accentuat silabele la întâmplare.
— Cine sunteți? strigă Thibaud.
— N-are importanță, zise bărbatul.
Thibaud simți deșteptându-se în el o antică știință, o veche neîncredere, moștenire a unor oameni și ani de mult înghițiți, deopotrivă, de noapte.
— Lăsați-mă să ies, spuse Thibaud, dar se ghemui în colțul cubului și trebui să ridice capul pentru a cerceta chipul bărbatului cu surâs neliniștitor, ca al unei măști.
— Veți ieși curând, spuseră buzele subțiri. Curând vom avea nevoie de dumneavoastră.
— De ce m-ați răpit? De ce m-ați adus aici?
— Ați semnat contractul, zise bărbatul și zâmbetul i se preciză, iar ochii-i scânteiară batjocoritor.
Își duse mâna la piept, atinse cu un deget veșmântul și țesătura se sfâșie sub unghia lui. Scoase din deschizătură o lungă foaie sonoră, iar josul paginii foșnitoare, pe care o întinse către Thibaud, purta numele lui Thibaud.
Recunoscu scrisul, era al lui.
— Ce contract? strigă.
— Un contract foarte vechi, zise zâmbetul încremenit. Un contract foarte avantajos. Mulți alții l-au semnat înainte. Știți că, în ciuda trecerii timpului, abia dacă am fost nevoiți să-i schimbăm termenii? Ne-am și putea lipsi de el, de altfel. Dar nu ținem. În felul nostru, suntem îngrozitor de formaliști.
Cunoașterea patinată, neliniștea veche se precizază în mintea lui Thibaud.
— Un pact, zise el din vârful buzelor.
Gâtlejul i se uscă, aidoma văzduhului la trecerea unei adieri venită din Sud.
— Un pact, dacă vă plac termenii desueți, încuviință glasul grav și muzical. O afacere excelentă. Vă oferim spațiul, stelele, un fel de veșnicie, tot ce ați visat dintotdeauna, nu-i așa, miriadele de lumi rotindu-se prin spațiu, aventurile de neînchipuit, splendorile Universului și fel de fel de cuvinte noi, care le pot exprima.
Foaia se înfășură de la sine, cu un pocnet uscat. Bărbatul o vârî în veșmântul lui și netezi stofa. Des-picătura pieri sub degetele sale.
— Și doriți, în schimb?…
O neliniște ucigătoare îi strângea inima. «Nu, își spuse. Nu, n-am crezut niciodată! Nu-i cu putință!»
— În schimb, vă cerem ajutorul. Nimic mai mult. Ajutorul, inteligența, îndemânarea, toată îndemânarea.
— Sunteți?.
Dar vorbele-i rămaseră în gât.
— Nimic din câte v-ați putea închipui. Glasul se făcu mai adânc, mai puternic, evoca vântul suflând prin răsuflătorile unor pivnițe, vibrând în cablurile întinse deasupra orașelor, mai bătrân decât construcțiile oamenilor și sfidându-le, era vântul. Nu suntem decât o rasă foarte veche, pornită la asaltul stelelor. Puteți să vă închipuiți o mână de oameni deodată în stare să cutreiere Universul de la un capăt la altul, în stare să populeze milioane de planete, o rasă deodată atât de izolată în imensitatea spațiului pe care-l stăpânește, atât de slabă deodată, atât de diluată în aceste întinderi ale vidului, încât devine neputincioasă, deși contemplă chipul Universului. Asta-i tot ce suntem. Ați privit vreodată cerul? Contemplat stelele, numărat punctele astea luminoase? V-ați gândit vreodată că pot fi pe lume mai multe grupuri de stele decât oameni pe fața Pământului? V-ați gândit vreodată că planeta voastră, mișunând de viață, n-ar mai fi decât o soluție diluată în deșerturile care o înconjoară, dacă făpturile care o populează s-ar risipi în cele patru colțuri ale Universului? Iată ce suntem! Dezesperant de puțini. Nemurirea nu ne servește la nimic. Și iată ce vă oferim: întregul Univers. Libertatea, în locul găurii de șobolani în care erați prinși. Puterea, bogăția, viața. Nu vă convine?
— Nu știu, zise încet Thibaud. Imagini străbăteau câmpul ochilor lui închiși. Planete multicolore, stele rătăcind și explodând ca niște mingi de foc într-un ocean întunecat și fără maluri, și astronave brăzdând căile luminii. Nu știu, zise el. Se gândea la întunecatele cetăți ale Pământului, la ploile mohorâte de toamnă, la dezlănțuirile sorilor, caracatițe de lumină populând cerul. Mâinile i se lăsară pe solul elastic și cenușiu. Poate, zise el, și înțelese că zâmbetul încremenit pe buzele bărbatului îmbrăcat în negru era alcătuit din spaimă și trufie. Apoi: De ce nu v-ați arătat niciodată popoarelor Pământului? De ce n-ați spus niciodată cine sunteți, de unde veniți, ce faceți? Ați fi aflat mii de recruți, toți cei ce găsesc că Pământul e prea mic, toți cei ce-și ridică fruntea spre cerul nocturn și suspină, toți cei ce visează imperiile stelare la care nu vor ajunge niciodată.
— Am făcut-o, zise glasul, deodată trist. Am făcut-o odinioară, pe Pământ și aiurea. Și am eșuat. Am văzut civilizații prăbușindu-se. Nu era vina noastră. Nu știam că facem rău. I-am văzut pe ai noștri spânzurați, arși, puși la chinuri. Acum ne ascundem și suntem puternici. Fără zgomot, îi luăm pe cei de care avem nevoie. Contactul dintre două civilizații inegal dezvoltate, știm, o distruge pe cea mai înapoiată. Am plătit scump învățătura asta. Oamenii nu rabdă să vadă dezvăluindu-li-se dintr-o dată minuni pe care nu le cunoșteau. Iar societățile mor din pricina asta. Iată de ce suntem discreți. Dar, în taină, am stabilit contacte între lumi ce se ignoră. Veți întâlni ființe de toate rasele și de toate națiunile, de pe toate planetele și de pe toate galaxiile. Suntem de pretutindeni și de nicăieri, patria noastră se numește Universul.