— Nu îndrăzniți să vă arătați popoarelor de pe Pământ. Vă temeți că ar putea descoperi de unde veniți. Nu spuneți adevărul.
Glasul lui Thibaud se făcu tot mai ascuțit. El tăcu apoi fără veste și-și dădu seama că sângele-i bătea în tâmple mai tare.
— Facem ce putem, zise măruntul bărbat negricios. Urechile-i ascuțite fremătau și zâmbetul mai că-i pierise. Avem nevoie de oameni. Avem atâta nevoie de oameni.
— Pământul nu-i pentru voi decât o rezervă, strigă Thibaud, o crescătorie!
— Poate, poate. De ce n-aș fi sincer? Populația planetei voastre a crescut de zece ori și mai bine în ultimul secol. Așa am vrut. V-am dat jucăriile necesare. Avem din ce în ce mai multă nevoie de oameni. Imperiul nostru se întinde. Și, dacă vrem să păstrăm secretul, nu putem lua decât o mică parte din populația lumilor.
— Și asta ne-a adus războaie uriașe, zise rar Thibaud. A făcut ca oamenii să piară cu milioanele. Dar puțin vă pasă. Aveați nevoie de oameni. Vă urăsc! Lăsați-mă să ies! Vreau să mă întorc pe Pământ!
Mușchii i se contractară. Căută un punct de sprijin și-l găsi. Se năpusti.
— Nu face asta, strigă bărbatul mărunt și zâmbetul lui pieri, și Thibaud desluși groaza din glasul celuilalt.
«Te am în mână!» își zise, repezindu-se într-un salt. Îl văzu pe bărbatul mărunt făcând un gest și privindu-l cu ochi înspăimântați, din care orice răceală pierise. Își simți trupul neînchipuit de greu. Urlând de frică și de durere, se prăbuși pe sol și simți cum greutatea unei lumi îi apăsa spinarea. Mișcă din cap și-l zări pe bărbatul mărunt, care nu se clintise. Ochii-i erau striviți în orbite. Bețele a o mie de tobe îi bătură în tâmple. Durerea îl părăsi apoi, i se păru că trupu-i plutește în ceața cenușie. Făcu o mișcare nehotărâtă.
— Minți! strigă el. Minți! Apoi: Lasă-mă să ies, șopti. Vreau să mă întorc acasă.
— Prea târziu, zise un glas trist.
Citi milă și suferință pe fața răvășită a bărbatului mărunt. Îl văzu făcând un gest. Îl auzi scrâșnind printre dinți: «Oh, nu mă urî.»
Unul dintre pereții cubului se întunecă. În mijlocul marelui ecran negru lucea o uriașă pată de foc, o imensă sferă purpurie. Era spațiul și o stea apropiată.
Devoră cu ochii fereastra deschisă către lume și lumina-i arse luminile ochilor. Era prea mare și prea apropiată. «Focul, își spuse înspăimântat, focul.» Se afunda în depărtări de necuprins. Pământul nu mai era decât o ceață depărtată, o amintire ștearsă, invizibilă.
Făcu o sforțare. «Focul, își spuse, în vreme ce mingea de lumină sângerie pătrundea în el pe porțile căscate ale ochilor. Focul a fost dintotdeauna simbolul Infernului.»
PLANETA CU ȘAPTE MĂȘTI
Trecu liniștit pe poarta de sidef și lumina zilei făcu deodată loc strălucirii vesele a unei nopți de sărbătoare. O mireasmă plutea prin văzduh. Străzile în pantă, care împărțeau mormanul baroc al orașului străin în stânci întunecoase și deopotrivă de mari, îl atrăgeau cu însuflețirea discretă și zgomotul vătuit al glasurilor lor anonime. Fu cât pe ce să se întoarcă, dorind să mai zărească o dată, prin porticul de sidef, întinderile monotone ale deșertului.
Venea dinspre dune și, chiar înainte de a străbate deșertul, trecuse peste o altă întindere, mai vastă și încă și mai moartă, spațiul. Căci făcea parte din rasa celor ce nu se simt nicăieri acasă, iar acolo unde s-au născut, mai puțin decât oriunde: oamenii. Avea fața albă, sau palidă, aidoma norilor de nisip stăruind uneori în jurul orașului cu șapte porți. Cu ani în urmă auzise vorbindu-se de planeta cu șapte măști și făcuse o bună bucată de drum pentru a descoperi o minune de felul lumii cu sărbători neîntrerupte. Își părăsise nava departe de oraș, în pustiu, deoarece știa că fragilele clădiri ar fi fost nimicite de uruitul motoarelor ce scuipau energie. Și zi după zi urcase și uitase dunele, se măsurase cu fluviile de nisip roșcat ce curg pe versantele cristaline din nord și se varsă, departe spre apus, în întinsa mare uscată.
Era un bărbat aspru și oboseala nu se prindea de el. Îl încercase totuși foamea și setea, iar ceasurile de odihnă-i fuseseră drămuite. Dar nerăbdarea învinsese, în el, vlăguirea. Știa că planeta cu șapte măști era o
lume ciudată, ce nu cunoștea războiul, dușmănia și durerea, rezultat al unei civilizații ajunsă la apogeu și, de atunci, bătând pasul pe loc. Pe Pământ, unii o socoteau în declin și tocmai asta stârnise curiozitatea lui Stello, atras de desăvârșire și știind s-o găsească acolo unde lumina orbitoare a succeselor se stinge, unde torțele victoriilor pier în fața strălucirii mai potolite a lampioanelor de sticlă, și îndoindu-se până la urmă de un atât de îndelung declin, de un sfârșit mereu prelungit, de vreme ce nimeni n-a contestat faptul că, încă înainte ca Pământul să fi fost locuit, planeta cu șapte măști era ceea ce este.
De aceea, atunci când trecu pe una dintre cele șapte porți, și anume pe cea care lucea sub razele dure ale soarelui asemenea interiorului unei scoici rare, făcând mai apoi ocolul orașului, cercetând zidurile ciudate și scăpărătoare ca o haină cu paiete și numărând porțile închinate câte unei tainice simbolici a aparențelor, ceva ce învățase să uite pe alte lumi și în spațiu, ceva ce credea că pierduse tot privind focurile reci ale instrumentelor de bord și cifrele vorbărețe ale cadranelor se moleși în el.
De parcă cizmele i-ar fi răsunat pentru întâia dată pe dalele unui vechi oraș al Pământului, al unui oraș care fusese al lui și pe care-l descoperea ca și cum ar fi pătruns într-o casă necunoscută, ce i-ar fi adăpostit totuși copilăria, se simți cuprins de un amestec de curiozitate, de mirare și de tremurătoare amintiri.
Partea asta a orașului era aproape pustie. Pereții străzilor, netezi, os-cilau ca niște flăcări. Își aminti de alte arhitecturi întrezărite pe alte lumi, mai puternice, mai masive; cea de acum n-avea decât fragilitate și, doar prin ochii privitorului, existență.
Întrebarea care-l muncise în timpul lungului drum prin deșert îi reveni în minte: Planeta cu șapte măști era locuită de oameni? Asupra acestui punct documentele nu erau nici neîndestulătoare, nici incomplete, ci doar nesatisfăcătoare. Sunt trăsături ce nu pot fi descrișe prin cuvinte, nici chiar prin cifre, iar aparențele nu sunt decât învelișuri, măști.
O ciudată tradiție le cerea locuitorilor planetei cu șapte lune să apară întotdeauna mascați; din pricina asta civilizația lor fusese luată drept veșnică serbare sau rit neîntrerupt, dar poate că nu era decât un fel de a trăi, un fel de a fi, de a ridica o stavilă de netrecut între înăuntru și afară, sau poate o zâmbitoare amenințare, expresia unei seninătăți depline, părând neliniștitoare datorită prea marii ei stabilități.
Șapte măști, șapte porți și șapte Lune pe cer, așa cum șapte sunt vocalele Limbii Vechi, luminând cu sonorități vii labirintul viclean al neclintitelor cuvinte. Șapte măști în stare să traducă cele șapte stări sufletești fundamentale, fără să ceară schimbarea trăsăturilor încremenite ale chipurilor uitate. O mască pentru fiecare poartă și o poartă pentru fiecare Lună. Și, de bună seamă, o Lună pentru fiecare vocală. Era vorba de o limbă înscrisă în spațiu, înscrisă pe zidurile orașului așezat în inima deșertului, înscrisă pe chipuri, o limbă străveche, poate mai veche decât toate celelalte.
O umbră se desprinse din dreptul unui portal triunghiular și se apropie de el. Forma înfășurată până la umeri într-o mare mantie multicoloră putea fi omenească. Masca părea ca o pată purpurie pe triunghiul negru al glugii. Glasul străinului era grav; rostea cuvintele Limbii Vechi, folosită în galaxia asta și a cărei origine e necunoscută, limbă vorbită de toate popoarele, chiar de cele care n-au buze, nici dinți.