— De unde vii? zise umbra, fără asprime.
— De pe Pământ, zise Stello.
— Înțeleg. Ai intrat pe poarta de sidef. Mantia multicoloră se înfioră ca și cum n-ar fi acoperit decât un vârtej. Stello înaintă cu un pas și desluși mai bine trăsăturile măștii stacojii. Ca un ochi, o piatră albastră strălucea în mijlocul feței de metal neted. O ciudată lucrătură evoca niște buze neverosimile, uriașe, batjocoritoare, dar senine, închise peste un adevăr hotărâtor și de nerostit. Înțeleg, repetă umbra, porți masca palidă. Și ai intrat pe poarta de sidef. De pe Pământ, ai spus?
Stello făcu un gest de nerăbdare. Venise pe poarta de sidef pentru că nu era nimeni acolo. Nu-i plăcuse să străbată grupurile șușotitoare din preajma celorlalte porți. Singură din cele șapte, poarta de sidef era liberă.
— Nu port niciun fel de mască, zise rar Stello.
Masca purpurie fluieră încetișor printre buzele ei încremenite.
— Fie, zise ea.
Blândețea glasului amintea netezimea pietrelor tocite de contactul neîntrerupt cu nisipurile, prospețimea cristalelor întinsei mări secate. Cuvintele Limbii Vechi erau și ele niște pietricele târâte de-a lungul vremurilor de multe popoare și care exprimaseră simțămintele cele mai felurite, de la furia trufașă a dragostelor geloase până la pacea finală a raselor bătrâne.
Umbra așteptă, șovăind. «Ce vrea de la mine? se întrebă Stello. Am și încălcat vreun obicei al lumii de aici, de care nu s-a auzit pe Pământ? Am și devenit un criminal? Poarta de sidef o fi interzisă?»
— Ai, de bună seamă, unde să tragi, zise masca, răsucindu-se către inima orașului. De bună seamă, străine, ai aici vreun prieten?
— Vin de departe, zise Stello, în care mânia creștea. Mi-e foame, mi-e sete și sunt istovit. Am adus cu mine unele lucruri socotite, în țara mea, a fi de preț. Cred că voi putea lua ceva bani pe ele?
Piatra albastră scăpără sub lumina unui far rătăcitor. Lui Stello i se păru că buzele de metal gravat zâmbesc.
— Vă cunosc obiceiurile, zise masca purpurie, dar aici nu se potrivesc. Nu vei avea nevoie de bani. Nu știi că te afli în orașul cu șapte porți, străine? O planetă, o poartă, o mască pentru fiecare rugăminte. Aici vei găsi ce cauți!
— Nu mă poți călăuzi prin cetate? întrebă Stello. Aș avea nevoie de un acoperiș.
Cuvintele Limbii Vechi i se rostogoleau anevoie printre dinți. Nenumăratele culori ce bălțau mantia părură a se mohorî și sclipirea albastră a pietrei ce strălucea în mijlocul măștii purpurii se întunecă.
— N-ai văzut culoarea măștii mele? întrebă umbra cu o bună-cuviință în care Stello desluși o urmă de tristețe.
— Iartă-mă, zise Stello, fără să înțeleagă.
— Te rog, zise umbra. N-ai decât să te adresezi primului venit. Te va primi și te va călăuzi. Îmi pare rău că n-o pot face eu. Dar port masca purpurie.
Mantia încremeni și culorile i se reîmprospătară.
— Cu bine, zise Stello, întorcându-se către inima orașului.
— O clipă, zise umbra. De pe ce lume, spuneai?
— De pe Pământ.
— Pământul. Fie! Poate că ți-ai ales cu ușurință masca. O mai poți schimba. Cu bine!
Și Stello se pomeni din nou singur. Începu să pășească, dus pe gânduri. Nu știa ce voise să-i spună celălalt, vorbind de mască. Se felicita că o scosese atât de bine la capăt. Dar trebuia să-și amintească fără încetare că se afla într-o cetate străină și că înțelesul pe care locuitorii ei îl dădeau cuvintelor Limbii Vechi putea să nu fie cel pe care-l aveau și pentru el, că gândirea, obiceiurile, istoria lor era alta și că nu știa nimic despre ei, și că ei nu știau nimic despre el, că îndepărtata lui lume, Pământul, nu era pentru ei decât un nume și că ei nu erau deocamdată pentru el decât un spectacol, obiecte strălucitoare învârtindu-se sub lumina Lunelor, și că în ochii lor părea o dihanie cumplită, ivită dintr-o junglă străină planetei nisipurilor. Și că s-ar putea să n-aibă niciodată ceva comun cu locuitorii orașului cu șapte porți. Nu se născuse, ca ei, în incinta cu porți deschise către deșert, către fluviile de nisip roșcat și, abia vizibilă departe la apus, într-o spumegare de căldură, către întinsa mare uscată, abis de pulbere impalpabilă pe care plutesc, rătăcitoare, cristale cu muchii precise.
Crescuse într-o lume mai puțin desăvârșită și mai aspră. Era conștient de puterea și soliditatea lui, de ciudățenia lui acolo, de barbaria lui, de faptul că era un bloc de piatră informă, un șuvoi impetuos necunoscând blândețea marmurei lustruite, liniștea apelor de șes. Fusese nisipul luat de vânt, un om al Pământului, unul dintre cei ce nu se opresc nicăieri, un rătăcitor.
Și faptul fusese plăcut în toți anii duși. Fusese plăcut să hoinărească printre lumi, ducându-și cu el nimbul de legende neștiute și neliniștitoare, salutând porturile cu gesturile largi ale celui ce se mărginește să treacă, până și ziua când se socotise pironit pe Tara, până și în zilele nefericite pe care le petrecuse singur sub un cer jos, privind la nesfârșit colinele de nămol ce înconjurau portul stelar, da, totul fusese măreț. Dar nu aici.
Ceva îl despărțea de lumea, de calmul ăsta, ceva pentru care nu avea nume, ceva cu neputință de descoperit, ceva ce-i punea o albeață translucidă pe ochi.
Ridică fruntea și văzu pe cer cele șapte Lune, desenând o coroană de lumină în jurul planetei. Fiecare dintre ele scotea o notă curată, o culoare strălucitoare și rece, o Lună pentru fiecare poartă, Luna de rubin, Luna de aur, cea de argint, de smarald, de sidef…
De sidef… o stea palidă, un șancru în noapte, un ochi închis și sinistru.
Privirile-i coborâră și se opriră pe clădirile ce-l înconjurau. Înaintă încet și zidurile se înălțară deodată în jurul lui ca niște faleze, bolțile i se închiseră deasupra capului și parcă niște valuri se năpusteau acum într-un neașteptat iad de spumă lătrătoare, nesigură, peliculă subțire de apă și săpun pocnind fără zăbavă sub suflarea aeriană a unei guri fragile.
Bântuia aleile cu arbori, turnurile citadelelor și, ridicându-și privirile, vedea prin umbrare de sticlă cele șapte Lune încremenite pe cerul întunecat. La ferestre luceau măști, zburau efemere mantii de frunziș, insecte rotindu-se în ritmul scărilor în spirală desfășurate în largi corole cristaline, crescând și desfăcându-se într-o proliferare minerală.
Iată cuvântul! Noaptea era minerală. Planeta era minerală, ca și Lunele de pe cer, ca și cele șapte porți, ca și consonanța metalică a vocalelor Limbii Vechi, ca și sideful însuși, un soi de carne pietrificată și fosilizată de secole fără număr… iar el, Stello, vrând-nevrând, era viu. Își simțea sângele bătând în tâmple și căldura mușchilor, netezi sub piele. Își trecu palmele peste fața arsă de vânt și de soare, încă palidă din pricina lungilor zile petrecute în spațiu, își zbârli perii scurți ai bărbii crescute, încă invizibilă, dar lungindu-i-se parcă sub degete, conform mecanismului necurmat al vieții.
Ce se află dincolo de măștile lor? O perfecțiune rece și definitivă? Niște forme de nisip și de mâl, gata să se prăbușească sub presiunea indiscretă a unei priviri, sau muchii tăioase de cristal, sau lustrul plăcut al unui metal, sau potriveala ireală a unei scârțâitoare populații de angrenaje, dinte pe dinte, scripeți gingași? Erau ființe de carne sau mașini de sărbătoare, cu rotițe sensibile?