Sau purtau sub mască o altă mască, și așa mai departe, la nesfârșit, înșelând și înșelându-se, ignorându-se, pierzându-se în întortochelile de nedezlegat ale unui labirint intim? Sau masca nu era decât o podoabă, atât de veche încât fusese uitată de mult?
Se gândi cât de urât sau cât de ininteligibil putea fi un chip. O dată trecut de munții ce se ridică la orizont, expresiile ce păruseră limpezi nu mai aveau același înțeles nici pe Pământ. Măștile puteau fi și un limbaj al emoției.
În vreme ce înainta pe străzile orașului, către o țintă centrală și încă nedeslușită, întâlni grupuri mai mari de umbre sclipitoare. Măști de aur, măști de argint, măști de onix și de jad. Se încrucișă cu măști singuratice, purpurii. Măștile puteau, trebuiau să fie niște semne, simboluri corespunzând unui statut social, vreunui sistem de caste, iar unele contacte erau probabil interzise. Aerul rece îl făcu totuși să simtă întreaga fragilitate a unei asemenea teorii.
Fără să-și fi dat seama că părăsise adăpostul îngust dintre pereți, întinderea fu deodată în fața lui. Pe dinaintea ochilor îi jucară lumini. Dar pricepu curând că erau reflexele unei mulțimi, jocuri de culoare pe măști și legănata pâlpâire a mantiilor, ca tot atâția sâmburi de foc. Esplanada nu era decât o întindere de nisip, firele i se părură însă cel mai gingaș lucru pe care-l văzuse vreodată, deși nu era vorba de o pulbere, ci de o pânză curată și moale ca un vast fund marin, inert, ciudat modelat, de o întindere îngustă, dar simbolizând depărtări fără veste adunate la un loc. I se păru că nici un om viu n-ar putea ajunge până la celălalt capăt al esplanadei.
Nici nu încercă. Fără nimic apăsător, o atmosferă reculeasă plutea peste mulțime, o simplă tăcere împăcată, bătând cu valuri calme în sunetul țesăturilor mototolite.
O năframă stacojie se umflă, sări și explodă în mijlocul arenei de nisip, iar el prinse un fel de șuier de încuviințare, cuvintele retezate ale Limbii Vechi, și încă ceva. Sclipire. Un vârtej agil, o urcare nemișcată, în vreme ce muzica lua naștere, în vreme ce lucirile dansau. Își spuse, pentru o clipă, că nisipul cenușiu putea sluji drept ecran, căci lucirile țâșniseră pe neașteptate, din nimic. Dar curând își dădu seama că erau însuflețite de o viață a lor, aidoma sunetelor ce păreau să evolueze prin spațiu, chiar în mijlocul esplanadei, fără ca el să poată desluși nimic aducând cu vreun instrument.
Năframa stacojie era unul dintre băștinași, își dădu seama îndată, pentru că putu vedea într-o străfulgerare masca de argint palid, goală și netedă, dar expresivă în mișcare, de vreme ce, măcar că nu-i cunoștea cuvintele limbii tăcute, simți în el ceva înduioșându-se la adâncimi de existența cărora nici nu știa, care nu fuseseră niciodată atinse de vreo operă de artă de pe Pământ, sau de pe oricare altă lume, sau de oricare ființă. Se înfioră, nu de teamă, nici, în ciuda vântului, de frig, ci de singurătate, datorită nedeslușitului simțământ că era o ciudățenie, un barbar zvârlit acolo de către vânturile spațiului.
Cineva îi atinse brațul, dar el nu-l luă în seamă.
Nisipul trebuia să aibă o densitate specială, căci, în ciuda fineții lui, băștinașii nu ridicau nici cel mai mărunt vârtej de praf. Urmărea fără îndoială un dans, dar cuvântul era neajutorat și grosolan, căci, la urma urmei, dansul nu era pe Pământ decât o artă de mâna a doua. Termenul potrivit ar fi fost, mai degrabă, cel de joc cu spațiul, deși, chiar folosind silabele expresive ale Limbii Vechi, adunarea părea cumva amestecată. Se arătau lucruri ce n-ar fi putut fi spuse, nici zugrăvite, nici chiar extrase din metalul cu cea mai fină granulație, lucruri tainice ivite fulgerător din nisip pentru a se reîntoarce în nisip, potrivit legilor jocului cu spațiul.
Merse înainte, și mantiile îi făcură loc, și el se opri la marginea esplanadei și, atingând cu cizmele nisipul și întipărind în el urme aspre și nete, privi țintă spre silueta imprecisă, schimbătoare. Căci, în dezlănțuirea mantiei, Stello spera totuși să prindă mișcarea unui trup, omenesc sau de altă natură. Dar așteptarea îi fu zadarnică. Mantia nu era decât o flacără, o pensulă jucând pe ancestrala pânză a nisipului și zugrăvind pe ea conture efemere.
Conture ce erau cuvinte. Gândul crescu în mintea lui Stello, în timp ce-și ridică privirile spre Lune și spre noaptea încețoșată de lumini. Se simțea în gesturile succesive o limbă, o frază, un poem, o incantație poate, iar cu toții așteptau: un semn din partea Lunelor, sau închiderea unei porți, scoaterea unei măști sau creșterea, din nisip, a unei plante monstruoase, singură vegetală a lumii minerale, cristaline, bântuită de pulbere și de răsfrângeri.
Și, fără veste, prin simplă analogie, cuvintele dansate însemnară pentru el ceva; evocau mișcarea unei ape, a unei cascade, apoi a unui fluviu. Erau oceanul, iar când se lăsă gerul fură banchiza sau mai curând, în ultima lor încremenire, fața iar neîntinată, pentru totdeauna netezită, a unei mări fără furtuni, asemenea unui bloc de sticlă.
Căci mișcările se sleiseră în încremenire și încremenirea sugerează moartea. Stello văzu în cele din urmă masca, atunci când coaja de argint păru că se desprinde de pe obraz, căzând ca frunza unui copac de pe Pământ, dar topindu-se îndată, redusă la spectrul nervurilor, ele însele mistuindu-se înainte de a atinge nisipul, și ea izbucni într-o culoare palidă, gălbejită. Era o mască de sidef.
Stello simți un fel de neliniște. Purtau oare atâtea măști suprapuse? Nu erau decât măști și aparențe? în sfârșit, se puteau descoji, schimbându-și fețele?
Brațul îi fu atins, pentru a doua oară.
— Dansezi, străine? întrebă un glas blând.
— Nu, spuse el cu gâtul uscat, răsucindu-se pe călcâie.
Sub ochii lui masca era de aur neted, fără cea mai măruntă podoabă, ca o piatră legendară ce cunoscuse mângâierea aerului și apei.
Mantia păru că-și ia zborul. Stello prinse un zgomot ciudat, ca un hohot de plâns, pe care masca l-ar fi înăbușit.
— Oh! nu dansa, străine. Încă nu. Nu acum. Mai gândește-te. Masca pe care o porți…
— Dar nu port nici o mască, zise Stello, silindu-se să-și controleze vocea și simțind cum mânia crește în el. «Ce uneltire o mai fi și asta? își spuse. Să fi jurat cu toții să mă înșele? Și dansatorul ăsta, la urma urmei, de ce nu se dă pe față? De ce încremenirea, de ce tăcerea asta?»
Nu cuteză să-și coboare privirile și să-și privească brațul, pentru că atingerea nu luase sfârșit și poala mantiei întârzia pe încheietura lui.
Își desprinse privirile de pe masca de aur și văzu ceva ca o rază țâșnind dintr-una dintre Lune, din Luna gălbejită, din Luna de sidef, sau era doar o părere, și raza rătăci pe esplanadă, și tăcerea se făcu mai grea, și nemișcarea submarină, abisală și… era de conceput?… da, mantia întinsă și până și masca se chirciră, se turtiră, se amestecară cu pulberea, și clipi de câteva ori și nimic nu se mai afla acolo în afara lacului de nisip.
Era neliniștitor. Mâna dreaptă a lui Stello se întinse spre cingătoare, unde tocul armei era gol. Dar nici o armă, știa, nu i-ar fi putut reda încrederea. La ce fel de rit fusese de față? Era un sacrificiu? Băștinașul pierise cumva sub ochii lui?
— Mă poți călăuzi? i se adresă el răgușit măștii de aur. Sunt străin. Nu vă cunosc obiceiurile. Am făcut un drum lung. Mi-e foame și mi-e sete. Dar poporul meu e puternic și, de la răsăritul până la apusul cerului, rase trufașe-l primesc. Planeta mea e încă necioplită, dar puternică, și știe să-și amintească.