Cuvintele tocite ale ceremonialului Limbii Vechi i se părură a căpăta deodată o nouă strălucire. Deși rostise de mii de ori asemenea vorbe în alte împrejurări și pe alte lumi, ceea ce spunea i se păru proaspăt și nou, de parcă ar fi ieșit din gura lui și nu s-ar fi rostogolit de amar de vreme pe limbile oamenilor.
Dar răspunsul nu fu cel așteptat. Masca de aur se înclină și parcă o adiere suflă când Stello auzi:
— N-ai luat seama la culoarea măștii mele? Stello tresări. Vocea, totuși, era blândă și feminină. E oare nevoie să te conduc, străine? Nu-s oare Lunele aici, și măștile? Scoate-o cât mai e vreme.
— Nu știu, spuse el, ce însemnătate dați măștilor, dar am obrazul gol. M-am născut cu masca pe care o port și cu ea am să mor. Și așa se întâmplă cu toți din neamul meu.
— Într-adevăr, străine? zise vocea, grea de neîncredere și de o atât de vagă tristețe, încât Stello se întrebă dacă n-o născocise chiar el.
— Să plecăm de aici, zise Stello, vrei? Locul ăsta mă apasă, fără să știu de ce.
— Fie.
Merseră pe străzi liniștite, singuri, iar lumina părea când aurie și când palidă, de parcă două dintre Lunele ce dominau cerul și-ar fi disputat privilegiul de a le lumina calea.
— Iartă-mă dacă vorbele mele te izbesc neplăcut, începu Stello, dar nu știu nimic despre lumea asta. Nu-s în stare să vă citesc măștile. Nu știu dacă deosebesc niște caste, dacă sunt un semn al serbării sau chiar dacă vă slujesc drept chipuri…
— E cu putință, străine? zise vocea. Vii pesemne de tare departe. Pesemne că specia voastră e tânără. Căci măștile, pe câte știu, sunt mai vechi decât noi, și încă mai vechi decât Limba Veche, pe care o vorbești atât de ciudat.
— Am învățat-o pe Pământ, zise Stello. Am vorbit-o în spațiu, de la Altair la Vega, am oprit nave cu silabele ei în porturile de pe Ulcinor, am suduit rostindu-i cuvintele cu înțelesuri îngropate, am bălțat-o cu o sută de graiuri, o vorbesc stricat, fără doar și poate, dar fac parte dintr-o specie bastardă, deși tânără, născută pe Pământ și proiectată în spațiu, dominatoare mai des decât supusă, dar mereu în căutare de putere. Vai, să lăsăm toate astea, că lumina încă n-a purtat aici vechile noastre glorii vestejite.
Mantia se agită.
— Nu înțeleg, străine. E amărăciune în vorbele taie? Uită tot. Căci asta-i planeta celor șapte porți și suntem poporul cu șapte măști. Dar e cu putință ca poporul tău să poarte, de la naștere, o mască de asemenea culoare?
— Așa s-ar zice, răspunse Stello. Nu-ți place? Suntem aici niște paria?
Se gândi pentru o clipă la rasele ivite pe Pământ, galbene ca aurul, negre ca tăciunele și la imperceptibila deosebire pe care socotea că o observase în faptul că acești alți oameni aveau, în plus, față de el, o scânteie de veselie sau, mai curând, o lipsă de tristețe. Își aminti de asemenea că, îmbătrânind, deveneau treptat suri, păleau până și cei mai negri, până și cei mai galbeni, începând să semene cu oamenii albi.
Dar nu spuse nimic.
— Nu, nu, zise vocea, răspunzându-i la întrebare. Nu crede așa ceva. Văd că nu știi nimic. Dar de ce ți-ai ales sideful ăsta mișcător?
Stello râse scurt:
— Mi-a fost ales.
— E cu putință? zise vocea, dusă pe gânduri. E de crezut ca o întreagă specie să se fi hotărât să moară? Oare asta lămurește elanul cu care lupți și marea des-nădejde care te aruncă dintr-o margine a abisurilor într-alta?
— Nu pricep.
— N-ai înțeles? îți umblă mintea atât de încet, sau dansul te-a înmărmurit în asemenea măsură? N-auzi ce-ți șoptește vântul? Scoate-ți obrazul. Scoate-ți obrazul.
Stello se înfioră. Se gândea la vorbele formei. Se gândea la obrazul lui, care căpăta deodată însemnătate. Era o pavăză comodă, îndărătul căreia învățase să se ascundă, o haină vie putând spune bucuria, teama sau durerea, admirația, și de care niciodată, nici măcar în vis, n-ar fi vrut să se descotorosească. Se gândi pe neașteptate la un popor fără chipuri, la un întreg popor care și-ar fi scos măștile de carne și își ascundeau acum golul pe după măști minerale, la ființe pe care nimic, nici măcar grosimea unei piei nu le mai despărțea pe unele de altele.
Și se îngrozi. Își trecu mâinile peste față și simți pielea caldă, vie a frunții, a obrajilor, a bărbiei, cedând sub buricele degetelor. Arătătoarele-i lunecară de-an lungul nărilor. «Fața mea, își spuse, o mască. Nu!»
— Nu știu, zise în cele din urmă. Bănuiesc că-i o taină la mijloc și poate că am ajuns pe lumea asta tocmai pentru a-i afla dezlegarea. Nu mă copleși. Pricep că-i o legătură între Lunele, porțile și măștile astea, dar firu-i atât de subțire că-mi scapă.
Masca scoase un râs subțirel.
— Vreau să te cred și nu știu ce să zic. Am trecut pe poarta de aur și am purtat masca asta și am dansat adineauri, și uite că Luna de aur mi-a trimes un tovarăș tare ciudat.
— Iartă-mă, zise Stello.
— Te rog! Dar, într-adevăr, ții atât de mult la masca asta?
Se lăsă o clipă de tăcere.
— Nu știu. Nu înțeleg, zise anevoie Stello.
— La întâmplare? Fără să fi hotărât când?
Vocea era plină de mirare. Și de tristețe:
«Să fie o femeie?» se întreba Stello. Era, în el, mai mult decât curiozitate. Întâlnise, pe lumi felurite, rase de tot felul și ades ciudate, ici și colo se oprise și se bucurase, în măsura în care era cu putință și în care nu existau incompatibilități ucigătoare între oamenii Pă-mântului și unele vise, născute la marginile altor ceruri. Femeile de pe Altair erau frumoase, în ciuda neliniștitoarei răceli a pielii lor, translucide ca un pergament moale. Cele de pe Algol se aflau la limita a ceea ce se numește îndeobște uman, și totuși nu le respinsese, ci, ținându-le în brațe, își pusese adevărata întrebare: există o frumusețe absolută, de necontestat, pe care toți o cinstesc, de oriunde ar veni, sau frumusețea nu-i decât o chestiune de forme gravate în nervii, întipărite în glandele noastre și întrebarea e fără răspuns, în ciuda scrierilor filozofilor despre transcendență și calculelor psihologilor referitoare la comportament, pentru că fiecare frumusețe e, înainte de toate, un accident ținând de naștere și de descoperirea ei, iar accidentul e doar relativ, iar incidența lui e doar absolută și nu poți spune dacă lucrurile au fost scrise înainte de a se petrece decât în cazul în care ești tu însuți autorul marii cărți a lumii.
«E femeie?» se întrebă Stello. Vocea îl tulbura. Și mantia asta, și masca. Se afla, sub faldurile mantiei, o carne pe care o putea strânge în brațe și, sub mască, buze pe care le putea săruta? De altfel, buzele și carnea aveau oare atâta însemnătate și misterul nu era, prin el însuși, de o sută de ori mai ațâțător decât descoperirea?
— Cele șapte Lune ne veghează, adăugă vocea, și ne dăruiesc ce le cerem, ca urmare a unei vechi înțelegeri înscrisă până și în sunetele Limbii Vechi. E de ajuns să porți o mască și să alegi dansul potrivit.
— Înțeleg, zise visător Stello, simțind că mantia-i atârnă mai greu pe braț.
Era o femeie, sau cel puțin o ființă de gen feminin? Prin ce se putea rezuma, exprima, defini una ca asta? Era, pe fiecare lume, o altă problemă, avându-și propria soluție. Dar aici era mai mult decât o problemă. Era o întrebare.
— Fiecare mască e o rugăminte, zise vocea. Masca purpurie cere singurătate și pace. Masca de smarald caută cunoașterea. Masca de aur cheamă dragostea. Iar masca de sidef…