Vocea rostea apăsat cuvintele, ca și cum ar fi vrut să vâre o lecție în capul unui copil foarte mic. Și el asta și era, într-adevăr.
— Taci! strigă Stello, neliniștit.
Credea că înțelesese, dar putea scăpa de masca lui, se afla oare în el o ieșire îngăduindu-i să ajungă aiurea, să regăsească în sfârșit umbra, să ridice masca și să citească fața necunoscută?
— Scoate-o, șopti vocea. Scoate-o cât mai e vreme!
«Cum să-i spun?» se întreba Stello, pentru că vocea era grea de adâncă sfâșiere și de durere adevărată.
Lunele străluceau pe cer și turlele ușoare ale palatelor tresăreau în lumina focurilor. Mergeau. O fântână împodobea mijlocul unei pieți pustii, asemeni unei flori de apă, unduitoare, palpitare imprevizibilă a unui ventricol subteran, explozie de stele repede stinse.
— Ce blestem ciudat și vechi, mai spuse vocea. Scoate-ți masca, scoate-ți masca…
Clătină din cap. I se păru că vede crescând peste măsură Luna gălbejită, Luna de sidef. Și se pleca asupră-i, iscând buze subțiri și lacome, gata să-l înhațe și să-l mistuie, și el alerga neputincios prin orașul pustiu, iar culoarea palidă năvălea asupră-i, și ridică fruntea spre cer și văzu astrul nemișcat.
O pace neliniștită îl cuprinse. Lângă el, mantia se agita nebunește.
— Nu, zise vocea, nu, și el înțelese, după o anume însușire a neliniștii, ce era feminin în glasul speriat.
Închise ochii, purtând întipărită pe retină imaginea perlelor de apă de culoarea celor șapte Lune, foșnet de catifea și de mătasă sfâșiată, și simți țesătura mantiei alergându-i pe piele. Și încă ceva.
Niște mâini, poate?
I se puseră pe obraz.
— Trebuie, zise cu nespusă blândețe vocea, trebuie.
Mâinile-i alergau pe față, ușoare, și căutau ceva, și el scoase deodată un strigăt și ceva-l părăsi, îi alunecă pe obraji, pe nas, pe frunte, pe ochi și plecă, trosnind uscat ca o frunză moartă când e strivită, și el simți răceala nopții.
Știa că țâșnitura de apă a fântânii cădea într-un bazin și că se putea oglindi în apa liniștită de lângă ghizduri.
Dar nu îndrăzni să deschidă ochii.
TUNICA NESSEI
«Veșmintele Atolilor sunt vii»
Dincolo de zidurile Tulei, oaza de cristal, se petrec multe. Nimic mai ciudat pe cerul ușor al lui Marte, nimic pe orizontul teșit, pustiu, dincolo de care siluetele neînsemnate ale caravanelor pornite spre sud coboară în căutarea fabuloaselor produse ale minelor. Și chiar străzile Tulei îl dezamăgesc pe turistul care, căzut din cer, sosit de pe o stea îndepărtată, sau pur și simplu de pe Pământ, se rătăcește printre clădirile precise sau vechi pe care vântul le-a lustruit și parcă le-a dat cu ver-nis, căci, în afara anumitor ore, anumitor zile, străzile Tulei sunt aproape pustii. Câte un băștinaș trece furiș, înfășurat în faldurile mantiei lui de nisip. Câte o poartă se cască, o țesătură freamătă în deschiderea triunghiulară a unei ferestre, una dintre turlele de cristal cânta în bătaia vântului și, în peșterile adânci, uruie câteodată apa, sângele lui Marte. Așa trec orele.
Cu toate astea, în Tula mai multe universuri se suprapun din cele mai vechi timpuri. Lumea lui Marte, bine înțeles, și patricienii ei închiși prin case, pe care nu-i vezi niciodată bântuind prin piețele orașului, obișnuiți, cum sunt, să privească defilarea zilelor prin pânzele metalice și multicolore ale jocurilor lor de umbre; și lumea Pământului, veche, rigoristă, cam prăfuită și care încearcă să păstreze sau să descopere demnitatea patricienilor de pe Marte, care vine când și când la Tula pentru a căuta un exemplu în schimbul puterii ei, întrucâtva slăbită, desigur, dar sprijinită de forța tânără a lumilor stelare.
Fără cei din stele și fără exuberanța lor, fără predilecția lor pentru amețeală și simțul lor pentru delir, fără naiva lor patimă pentru antichități, fără veselia lor grosolană, fără odioasele și mereu înfloritoarele lor traficuri, fără brutalitatea fățișă și admirația lor, fără bogăția lor, în primul rând, Tula n-ar mai fi decât un morman de ruine, Marte o lume moartă, iar Pământul, pe cât se șoptește, o clădire veche. Dar cei din stele vin la Tula în cete vesele, sau evadează în libera cetate marțiană din chingile unei legi necunoscute aici, și se întâmplă ca epave ciudate să fie lepădate pe malurile marelui deșert marțian, acest cap al spațiului. Rase diferite se întâlnesc astfel, se ceartă sau se ignoră. Ci liniștea străzilor nu-i decât o mască înșelătoare, zic unii, care acoperă realitatea foșgăitoare a locuințelor din Tula și a turlelor de cristal. Lipsa aparatelor și a mașinilor, care-l izbește pe turist, ascunde prost tehnologia deșănțată ce bântuie în unele sălașe. O duzină de vechi științe mai sunt exercitate aici și uitate pretutindeni aiurea. Uneori parcă se ivesc din pământ niște ființe ce nu pot Veni din aceeași dimensiune cu navele ale căror curbe grațioase se înalță în portul stelar sau cu veșmintele pestrițe ale turiștilor.
Ca o monedă, Tuia are două fețe.
Sau, ca o tunică, și față și dos.
Tinerii urmăreau fata de o bună bucată de vreme. Unul era blond, iar pletele celuilalt, băteau în negru. Pe veșmintele și trăsăturile lor aspre scria că veneau din stele.
Altminteri purtau la cingătoare câte-o armă măruntă, dar de temut, pe care Pământul o interzice, iar Marte o disprețuiește. Zăriseră fata pe când străbăteau o piațetă, chiar cea în care, cu trei sute cincizeci de ani în urmă, un om de pe Pământ, pe nume Voșin, încheiase cu patricienii, în numele planetei sale, o alianță. Și-n amintirea tratatului o fântână curgea zi și noapte în piață — lucru de care tinerii nu se mirară de loc, de vreme ce veneau dintr-o lume înzestrată cu oceane. De altfel, se sinchiseau prea puțin de Istorie. Văzuseră fata și le plăcuse, așa așezată pe marginea fântânii, prefăcându-se că nu-i ia în seamă, netezindu-și pletele albastre și trecându-și în răstimpuri degetele subțiri peste fruntea curată, înaltă și boltită. Se ridicase la apropierea lor și plecase, dreaptă, cu pași înceți, spre una dintre străduțele din apropiere. O urmăriseră. Plecarea ei li se păruse o sfidare. Nu înțelegeau că o fată de pe Marte putea dori să scape de ei, mai ales o fată care, vădit, nu făcea parte din familiile patricienilor și care n-avea pe ea decât o biată tunică prea lungă și strângându-i atât de caraghios trupul.
Nu spuseră nimic și o urmăriseră. N-aveau nevoie să-și spună nimic. Pe alte lumi li se întâmplase ades să pornească, așa, la o vânătoare tăcută și să încolțească prada fără să fi fost nevoiți să schimbe un singur cuvânt. Erau siguri de ei, mândri de ei, și de originea lor, de lumea, de veșmintele, de armele, de averea, de violența lor. Așa cum fuseseră obișnuiți, vorbeau cu dispreț despre oamenii de pe vechile planete.
Cu toate astea, chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi îndrăznit să se atingă de o marțiană. Lașitatea începe acolo unde puterea încetează. Dar fata, era limpede, nu era marțiană. La drept vorbind originea ei îi interesa prea puțin, cu condiția să fie străină și să nu-i oblige să riște prea mult.
Fără a grăbi pașii, o urmăriseră în labirintul curb al străzilor din Tula. Nu se temeau că s-ar putea rătăci, hoinăriseră adeseori prin oază, în căutarea unei aventuri. Ba chiar se mirau, în tăcere, că nu întâlniseră niciodată fata, nici pe străzi, nici în casele din port, cărora le epuizaseră, metodic, plăcerile provinciale.