Se plictiseau. Și tocmai de asta urmăreau fata. Veniseră pe Marte, la Tula, cu prilejul unei lungi călătorii ce trebuia să-i ducă pe numeroase lumi și să-i învețe obiceiurile, înșelăciunile, zădărniciile și slăbiciunile popoarelor pe care, demne vlăstare ale unor Prinți Coloni, aveau să le jupoaie mai târziu. Ținuseră mai puțin să învețe, cât să trăiască. Și gustul pentru amintiri îi vârâse în câteva povești urâte. Le lipsea din colecție o amintire de pe Marte. Și tocmai asta voiau de la fată, o amintire din Tula.
Fata nu se hotăra s-o ia la fugă. Faptul îi supăra. Ar fi preferat o goană nebună, o rezistență îndârjită, ba chiar o luptă menită să dea piper întâmplării, de al cărei deznodământ erau siguri. Într-adevăr, la Tula oamenii nu se sinchiseau de dezordine. Patricienii nu coboară niciodată în stradă; pe turiști îi doare prea puțin soarta celor ce nu fac parte din lumea lor, iar poliția portului își bate capul cu alte pricini decât cu siluirea unei fete.
Blondul Hjalmar o luă înaintea lui Mario. Ținea mai mult decât celălalt la urmărire și mai puțin la împărțirea prăzii. Când văzu că străina alege străduțele întortocheate ale Epipolei îi păru rău. Urma să dea curând de zidurile orașului și, nemaiavând unde să fugă, avea să fie nevoită să cedeze. Căci zidurile n-au decât o singură poartă, apărată prin treceri în zig-zag de vânturile ce domnesc aici: singurul dușman pe care Tula l-a cunoscut, în afara celor coborâți din cer și pe care nici un zid nu-i putea opri, e nisi-pul. Și nu găsești un fir pe străzi, deși dunele pornesc la asaltul zidurilor mereu despresurate.
Mario trecu în frunte și, crezând că va ajunge fata la colțul unei străzi, începu să alerge. Dar, când să pună mâna pe ea, fata o luă deodată la fugă și se depărta. Întorcând capul, Mario îi zâmbi lui Hjalmar. Adevărata vânătoare abea începea.
Cu toate astea fură dezamăgiți, căci fata se abătu din drum după vreo sută de pași și, când ajunseră în dreptul străduței înguste, pierise. Străduța era o crăpătură între doi pereți albi și netezi, pe care-i puteai atinge cu amândouă mâinile, aproape fără a trebui să întinzi brațele. Strânsă între marginile paralele ale zidurilor înalte, o alee de cer îi slujea drept acoperiș. Domnea acolo o umbră pe care albeața pereților o făcea să pară de zăpadă.
Cu Mario în frunte, înaintară cu pași grăbiți. Ațâ-țarea lor era până într-atât dublată de plăcerea explorării, încât fură gata să treacă prin fața porticului fără să-l vadă. Îl depășiră, apoi se întoarseră din drum. Porticul era o deschidere triunghiulară, înaltă cât să-i îngăduie unui om să intre aplecat, și a cărui bază se afla la înălțimea genunchiului. Deschiderea dă-dea într-o grădină marțiană, o grădină de piatră.
Cercetară prin deschizătură grădina și, văzând cât era de părăginită, nu șovăiră să intre. Nici un patrician de pe Marte n-ar fi îngăduit ca fragi-lele echilibre ale cristalelor recoltate în pustiu să se prăbușească. Prin urmare, casa trebuia să fie locuită de străini.
Erau atât de surprinși, încât uitaseră de pradă. Patima lor pentru vâ-nătoare se prefăcuse în sete de descoperire. Înaintară, tăcuți și prevăzători, pe aleile ale căror pietre fuseseră, fiecare, obiectul unei alegeri și al unei subtile potriviri. Iar pașii lor grei nimiciră în-trucâtva rânduiala grădinii.
Mario rupse cu arătătorul ramura unui cristal ce se arcuia în fața lui și, lovită, floarea cu înfățișare de chiciură își pierdu solzii, se fărâmă în tăcere. O măruntă catastrofă se răspândi din creastă în creastă, în vreme ce rețeaua moleculară se destrăma.
Mario căută privirea lui Hjalmar, care părea nițel stânjenit, și începu să râdă. Totul era vechi aici și nimic nu mai supraviețuia decât prin apa-rență, sau aproape. Grădina de piatră era după chipul și asemănarea Tulei.
O mișcare aurie atrase atenția lui Hjalmar. Văzu că, printre pietre, se mișcă niște insecte, sau niște jucării ciudate. Mersul lor era atât de vechi, repetat în ritmuri neschimbate, încât lustruise pârtiile. Insectele sau automatele introduceau în grădină mișcarea. Și erau poate acele desprinse ale unui orologiu arătând ore neregulate?
Mario se dădu în lături, părăsi aleea și ridică piciorul să lovească. Dar Hjalmar îl opri și-i arătă cu degetul, într-un colț, o trecere triunghiulară, simetrică celei prin care intraseră.
— Fata! spuse el.
Mario reveni pe potecă.
Fata nu putuse fugi prin altă parte, decât dacă, potrivit legendelor, împletitura liniilor și a cristalelor deschidea porți către continente îndepărtate. Deși era străină, cutezase să se afunde în adâncurile palatului, ceea ce dovedea cu prisosință că patricienii nu-l mai locuiau. Cu urechile țiuindu-le de mii de povești cumplite, șovăiră cu toate astea, pentru o clipă, în fața umbrei, atât de crudă de parcă ar fi fost zugrăvită pe zidul cretos. Apoi, cam prea hotărâți parcă, se aruncară într-însă și noaptea ce-i înconjură fără veste li se păru o apă înghețată.
Înaintară cu mâinile întinse, lovindu-se de coturile neașteptate ale labirintului ce șerpuia prin grosimea palatului. Peretele refuza până într-atât să oglindească ziua, încât, chiar întorcându-și capetele, nu puteau desluși vreun nimb de lumină. Mario, care pășea în frunte, sonda solul.
Departe, peste capetele lor, ziua se ivi ca o bătaie de aripă căzând de la o înălțime de neînchipuit între pereții cenușii și desenând un scurt zig-zag, ce repeta, pe cer, traseul culoarului îngust.
Acum alergau pe un covor de nisip.
Pereții se întredeschiseră și coborâră, în vreme ce labirintul sfârșea printr-o lungă spirală. Mario se repezi și se împiedecă. Fără ajutorul lui Hjalmar ar fi căzut. Un băț țâșnit dintr-un morman de zdrențe îi lovise glezna.
Zdrențele se mișcară cu o încetineală ceremonioasă. Un braț prelungea bățul și-i semăna. Mario ridică piciorul, dar Hjalmar îl împinse. Era de ajuns că forțaseră intrarea palatului pentru a nu-l mai ucide și pe paznic.
— Fata? întrebă el.
Ochii albi îl priviră, atât de țepeni și de palizi că-i socoti orbi. Chipul era de fildeș gălbui, ca brațul și bățul, dar cutele țesuseră pe el o rețea albăstrie, care-i cuprindea trăsăturile.
Buzele uscate se deschiseră ca un cioc. Mario văzu doar atunci că trei dintre degetele mâinii care ținea bățul căzuseră și că degetul mare și inelarul, care-l strângeau, păreau să fi crescut ca două rădăcini în jurul unei pietre.
— Păcat, zise bătrânul. Ciudat, glasul nu-i tremura: Sunteți tineri. Ați putea avea parte de o viață plăcută și îndelungată.
— Fata, strigă supărat Mario și Hjalmar descoperi că, în ciuda pereților numeroși, locul era cu totul lipsit de ecou.
— Nu se cade, zise bătrânul. Trebuie să trăiți. E o piază-rea.
Mario izbucni într-un râs prefăcut și-și puse piciorul pe bățul care trosni.
— Fata, repetă el, de parcă ar fi fost singurul cuvânt din limba veche pe care-l știa. Ascultă, plătesc. O cumpăr. Nu-i marțiană.
— S-o căutăm singuri, zise stingherit Hjalmar, trăgându-l de braț. Probabil că nu știe nimic. Marțienii nu-și prea bat capul cu străinii.
— Așa e, zise bătrânul. Cred că nimeni, aici, nu știe de unde vine. Poartă pe ea un demon.
— Lasă-l, zise Hjalmar. Vezi bine că-i nebun.
Pe neașteptate, Mario apăsă bățul care se rupse. Hjalmar tresări. I se păruse că aude trosnetul unui os.
— Dacă-ți pierzi vremea cu vorbe, o caut singur.
Dezgustat, Mario clătină din cap și-l urmă.
Chiar înainte de a da cotul, Hjalmar se uită îndărăt. Bătrânul își pusese amândouă mâinile pe creștet; era un semn de mare durere. Hjalmar se întrebă, pentru o clipă, care era soarta pe care bietul paznic al palatului violat o deplângea astfel.