Era opt. Văzu pe cineva ivindu-se și crescând între ierburile înalte ce smălțau cimentul fisurat. Un aer de «nimic n-ajută» sau de «la ce bun?» plutea peste hainele lui murdare, peste pleoapele aproape lăsate și peste fața Iui destinsă.
Ochii-i erau cu siguranță închiși pe dinăuntru. Se mărgineau la un vag ecran spălăcit, căprui sau albastru sau alb, n-ar fi putut spune. Treceau prin el vântul, marea și răsfrângerile unor băltoace.
Pășea cu multă băgare de seamă prin mijlocul drumului, cu genunchii nițel îndoiți. Buzele-i înghețaseră în jurul unui fluierat absent. Încălțările-i făceau un zgomot egal și obositor care, cale de kilometri și kilometri, preț de zile și nopți, nu slăbise o singură dată.
Chiar singur, amintea de Mașini. La trecerea lui, oamenii închideau ochii și trăgeau perdelele. Dar ea îl privi cum înainta. Privea întotdeauna, fascinată, spre cei ce treceau pe drumurile părăsite, pelerini fără sanctuare, cu ochi goi și strălucitori ca niște pietre fermecate, cu pași nesiguri, și cu Mașinile ce consumau ultimele rămășițe ale Timpului vechi.
Nu făcu nici un gest când celălalt se opri în fața ei. Soarele, pământul și stelele se opriră cu el, și vântul, norii și frunzele tufișurilor. Ochii se agățară de ea și o zguduiră. Traversă jumătatea drumului câtă vreme ea îi căută privirea. Oare nu mai trăia cât de cât? Știa ce-l așteaptă la capătul drumului? Nimic. Chiar golul de care fugea. Nu dorea să se oprească și să se întoarcă acasă?
Dar nu întâlni nimic. Luminile ochilor lui se căscau asemenea unor puțuri. Îi simți mirosul de drum, de piele și sudoare și, atunci când fu aproape și deschise gura, știu că omul nu mai era decât atât.
— Să nu gândești. O adevărată rețetă. Să nu gândești niciodată. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…
Mai mult suflu decât vorbă. Cândva va fi chibzuit timp de zile întregi. Își pipăi nasturii de la vestă, apoi mâinile-i recăzură și avu îndată aerul că uită, că adoarme. Ochii lui goi și răsuflarea caldă ca un drum de vară se dezlipiră de ea, și femeia oftă.
Se micșoră treptat pe drum. Zgomotul monoton al pașilor lui descrescu. Semănă plictis de-a lungul panglicii drepte, goale, cenușii și punctate cu mașini.
Când pieri, femeia se întoarse:
— Încă unul, zise.
— Ah, zise bărbatul ei. Un ce?
Își întindea privirile spre drum, așa cum îți întinzi mâinile spre căldura focului, pe seară, când mâinile-s reci și ostenite.
— Un rătăcitor. Unul dintre cei ce umblă noapte și zi și așteaptă sfârșitul vacanțelor veșnice. Le-ai văzut capetele? Parc-ar fi de mort. Pe vremuri nu vedeai oameni cu aerul ăsta decât sâmbăta și duminica la cinema, sau plimbându-se într-una pe străzi, sau, în timpul săptămânii, la bătrâni, la pensionari. Apoi săptămâna de patru zile. Apoi săptămâna de trei zile și ziua de patrii ore. Tot timpul ăsta liber și gol. Apoi, acum două luni, Mașinile au scos întreg Pământul la pensie și toți au îmbătrânit, nimeni nu i-a învățat să trăiască pur și simplu, nu mai erau nimic fără ordine și fără «Da, domnule, nu, domnule», s-au descompus cu toții ca firimiturile unei prăjituri prea coapte. Adio, orașe. Moarte, orașele. Drumul îi înghite, drumul îi suge, când trec. Erau douăzeci și trei azi-dimineață și șaptesprezece ieri, iar mâine… Ce ne privește pe noi? Noi suntem liniștiți.
Ea prinse a tremura, în ciuda aerului călduț.
— De ce-mi spui asta acum?
— Nu știu, zise ea. Mi-e frică. M-am gândit prea mult. Oamenii parcă ar fi fost lipsiți pe neașteptate de un drog rău. Caută altceva. Unii descoperă drumul. Uneori privesc drumul și-mi vine și mie s-o iau din loc. Dar n-am s-o pornesc niciodată. Ești aici. Nici tu, nu-i așa, n-ai să mă părăsești niciodată? Suntem atât de liniștiți, atât de fericiți…
El nu răspunse. Era întors spre ea, dar privirile-i lunecau pe drum, suiau și coborau colinele albastre. Visa. De două luni n-avuseseră de făcut altceva decât să fie împreună. Zilele nesfârșite. Cărțile. Durerea de cap. Cărțile. Destul! Destul!
Două luni. Să evadeze, să evadeze din firele lipicioase ale dragostei ei, din cușca pe care o țesea în jurul lui cu degetele trandafirii, cu brațele palide și văicărelile ei. Să plece, departe de serile tăcute și de atingerea călduță și umedă, pe drumuri, pe drumurile aspre, reci, prietene, pentru a se întoarce alergând și cu inima zvâcnind și a nu se destrăma, a nu se distruge și a nu dilua pe nesimțite, unul în fața celuilalt, amintirea zilelor bune.
Să fugă. Pe drumuri. Ar durea-o atât.
Dădu din brațe, desnădăjduit. Drumul îi zgâria fața până într-atât, încât trebui să închidă ochii.
— Drumul. Nu mai vorbi de drum!
Îl luă de braț, repede. Fără s-o ia în seamă, simți pe piele atingerea degetelor și unghiilor ei. Gata! Prea târziu!
— Hai îndărăt, zise ea. S-a făcut frig.
Și-l duse alergând, în spatele casei, acolo de unde drumul nu se putea vedea.
CEI PĂRĂSIȚI
Era plăcut să te plimbi sub Luna strălucitoare ca un ban de aur și să guști plăcerea de a păși aproape fără zgomot pe latura din dreapta a drumului, în pacea și tăcerea relativă.
«Cele mai multe vietăți s-au tras în cochiliile, în bârlogurile lor, își spuse, iar lupul vânează singur.»
Zâmbi. Se simțea fericit și încrezător. Apoi se iscă zgomotul unui alt pas, crescu și se apropie. Răsuna mai sigur decât pasul lui, dar avea ceva supărător, simetric. De parcă o umbră a orașului ar fi încercat să-l maimuțărească, să-și bată joc de el pentru că-i plăcea să se plimbe în aerul ușor, rece și ațâțător al nopții ce se lăsa.
«Caraghios, își spuse. E fără îndoială un alt lup, care nu rabdă să rămână înțepenit în fotoliu, în fața ecranului sau citind o carte.»
Poate că s-ar putea întemeia un club al lupilor, al mergăreților, poate că va fi chiar nevoie de el mai târziu, împărțindu-se imensul labirint al orașului nocturn în sectoare unde fiecare să fie sigur că va găsi tăcere, calm și singurătate.
Ascultă pocnetul celuilalt pas. Izbea astfaltul într-un ritm vesel, optimist, care se răspândea în valuri sonore pe toată lățimea șoselei. Și-i era, totuși, familiar. Fără doar și poate, era felul lui de a păși, modificat totuși în chip subtil, mai hotărât, mai plin de siguranță.
O mână i se așeză pe umăr:
— Nu te întoarce! Nu-ți fie teamă! Ai să mă privești îndată.
— Cine ești? spuse el.
Glasu-i era nițel răgușit.
— Mă tem eă ai să ai o Surpriză. Sunt chiar tu. Leonard Flinck, treizeci și patrii de ani, căsătorit, scriitor.
— Ești nebun? spuse el. Apoi chibzui: «De ce nu? De ce asta nu?» O mie de amănunte urlau că era adevărat. Ești cumva viitorul meu? Am citit una sau două povești tâmpite pe tema asta.
— Nu, sunt tu, chiar acum. Și-n locul ăsta. Dar într-o lume puțin decalată. Ceea ce numiți o lume paralelă. La drept vorbind, nu sunt chiar tu. Câteva amănunte diferă, dar reprezinți totuși cea mai desăvârșită copie pe care mi-o pot visa. Aceiași ochi, aceleași amprente digitale. Aceeași măsură.
— Nu sunt o copie! Poate tu…