Curtea îi înghiți. De astă dată nu mai era o grădină, deși solul fusese acoperit cu un nisip cenușiu, mai fin decât cel al dunelor și adus odinioară din cariere îndepărtate, după ce fusese cernut de douăsprezece ori. Se aflau în inima palatului, iar cele șase ziduri albe care-l închideau erau străpunse, după o lipsă de ordine, de nișe triunghiulare, acum legate între ele printr-o arah-neană rețea de crăpături. Ochiul căuta instinctiv o simetrie, niște linii, ca atunci când scrutează cerul înstelat, dar era biruit de proiectul arhitectului, care zvârlise pe ziduri numele unei puternice familii. Căci alveolele âdu-când a orbite întunecate și muchiile care le legau de sol și păreau niște mari coaste de os alcătuiau niște litere. Peste ele timpul își pusese propria semnătură, iar schelele care înlocuiau ici și colo arcadele prăbușite încurcau cu totul intențiile constructorului.
În mijlocul curții, un bazin pe trei sferturi umplut cu un nisip albastru, primise odinioară șuvițele de apă că-zând din nările a șase monștri, ale căror trăsături fuseseră zdrobite.
— Litera harin, strigă Mario. Semnul rău!
O puteau citi în fața lor, la șase-șapte metri înălțime.
Mario se năpusti. Hjalmar îl opri din nou și-și duse mâna la cingătoare, unde-i spânzura arma. Un întreg popor mișuna în nișe, și nu toți erau oameni.
Ciudat lucru, se mulțumeau să privească. De după cârpe brodate se ițeau boturi. Sus de tot, pe un zid, un filament negru pocni ca un bici. La capătul lui strălucea un ochi, care se trase îndărăt cu legănări de cumpănă.
Mario își scoase arma, dar Hjalmar îi puse o mână pe braț și Mario plecă țeava. La intrările nișelor, ochii erau prea numeroși.
— Hai, zise Hjalmar. Dar vâră-ți arma în teacă.
Mario șovăia și ar fi făcut, cale-ntoarsă. Dar Hjalmar avea să meargă acum până la capăt. Și, în vreme ce nisipul le scârțâia sub cizme, vacarmul se dezlănțui în jurul lor. Era alcătuit din țipete ascuțite, din chelălăieii, din fluierături, din urlete scurte și răgușite, din răsuflări gâtuite și mecanice, din zornăit de huruitori de argint, din șuierături, din cuvinte fără noimă scuipate într-o duzină de limbi.
— Știi ce spun? suflă Mario. Hjalmar tăcu. Vorbesc de o primejdie. Ne avertizează.
— Ei bine, zise Hjalmar, uitându-se la semnul harin.
Vacarmul încetă. Simțeau, pe umerii lor, privirile palatului. Numai litera harin rămânea oarbă. O complicată și fragilă construcție de liane ale nisipului, care de departe li se păruse o schelă, se cățăra pe zid și lega în-
tre ele două-trei nișe, printre care alveola harin. Hjalmar îi încercă tăria cu piciorul. Alcătuirea tresări, dar rezistă.
— E acolo sus.
— Urc eu.
Fură gata să se certe, dar Hjalmar nu se lăsă. Îl iubea cumva pe Mario și-i iubea lipsa de răspundere. La urma urmelor, feciori de prinți neguțători, era bine să arate că nu se tem de nimic. Nici chiar de o fată. În spațiu, viața se cumpără ades cu prețul fricii depășite. Dar ținea să fie primul care pătrunde acolo sus, în văgăună, și descoperă necunoscuta.
Mlădios ca o pisică se cățără pe treptele clătinate și, de sus, fără să privească măcar nișa, îi zâmbi lui Mario, care veni lângă el. Văzu în fund o pată luminoasă care se mișca și, când i se obișnuiră ochii, recunoscu blana cu peri scurți a tunicii. Ghemuită pe o banchetă de lut și strângându-și fața în palme, fata-l urmărea cum se apropie. Degetele desfăcute îi croiau niște pleoape monstruoase.
Mario înaintă spre ea și, fără asprime, întinse mâna. Dar fata se năpusti, îl mușcă și dădu să fugă. El se înfurie atunci, o apucă strâns de amândouă brațele și o duse către banchetă. Apoi, ținându-i mâinile cu o singură mână, vru să-i smulgă tunica.
Scoase un strigăt.
Hjalmar îl văzu schimbându-se la față. Fata încetă să se zbată. Mâna Iui Mario se afunda în blană, ca înghițită de ea, iar tunica sugea spasmodic mâna pe care Mario, gâfâind, se străduia să i-o smulgă. Tunica și începea să lunece pe el. Fără să răsufle, aproape goală, fata îl privea cu ochii ei de piatră. Mario îi slobozise încheieturile și lupta cu amândouă mâinile, gâfâind și plângând.
Tunica îl zdrobea.
Hjalmar înaintă, nesigur ca într-un vis, și apucă tunica și vru s-o smulgă, dar ea i se răsucea printre degete, caldă și vie și tare ca o suplă foaie de metal. Fata se năpusti asupra lui, îl lovi cu furie și-l sili să se depărteze.
Pe brațul lui se și ivise semnul negru al unei apăsări cumplite.
Fata era goală, dar Hjalmar nu auzea decât zgomotul groaznic, șuierul aerului ce țâșnea din plămânii striviți ai lui Mario și nu vedea decât sângele brobonind sub tunică, și convulsiile care o agitau, și el începu să urle pentru a deștepta strigătul absent al lui Mario.
Își plecă privirile. Blana plecase. Târându-se ca un vierme teșit, se înapoiase pe umerii fetei. Nimic din ce zăcea pe jos nu mai semăna cu Mario. Era, purpurie și albă, informă, o meduză de sânge, înțesată cu așchii de os.
Hjalmar vărsă. Apoi, cu ochii încețoșați de lacrimi, văzu fata și blana cercănată cu sânge. Se răsuci, își făcu vânt și, clătinându-se, sări în gol.
Trebuia să aștepte, să aștepte plutind ore și zile întregi în lichidul antiseptic și călduț, căci avea mai bine de o sută de oase fărâmate. Când ieșise din lunga noapte anestezică scosese un urlet, sau prelungise un strigăt vechi, simțind pătura care-i apăsa trupul. Fusese liniștit și vârât într-o cadă.
Știa că trăia datorită fetei. Vestise la vreme unul dintre posturile de pază. În mod ciudat, se mirase că n-o vede la căpătâiul lui. Nu știa cum se isprăvise totul. Dar se îndoia că avusese încurcături, de vreme ce, ca de obicei atunci când era la mijloc moarte de om, în timpul anesteziei îi extrăseseră probabil din creier o mărturie incontestabilă. Mario și cu el purtau întreaga răspundere. Din principiu, i se aplicase fără îndoială o amendă, de care n-avea să audă însă niciodată. Legea de pe Marte fusese respectată.
Din când în când o dorea pe fată și descoperea relativitatea memoriei și fragilitatea ei, și urma ce rămâne în locul amintirii. De mai multe ori fu gata să întrebe dacă nu fusese văzută și cine era, dar nu găsi cuvintele. Simți că, rostindu-le, i-ar fi dezamăgit pe psihologii însărcinați să-l vindece.
Orele și zilele treceau în lente maree de umbră. Ca să-l distreze, i se proiectau uneori, pe un perete, imagini de pe Marte sau de pe alte lumi. În joacă, vâra întotdeauna printre ele pletele albastre ale fetei. Închidea ochii și o vedea goală, cu tunica la picioare, iar pielea ei emana o lumină blândă și rece, care alunga noaptea.
Când ieși din cadă fu nevoit să reînvețe să meargă. Apoi, sprijinit de automate, călcă din nou solul tare al străzilor Tulei. Se grăbea să iasă din port și din cartierul stelar, unde fusese îngrijit, pentru a da din nou de zidurile oarbe ale oazei. Lăcomia, care-l purtase și mistuise până atunci, îl părăsise. Mirându-se singur, se întreba uneori dacă se va mai întoarce vreodată pe lumile furtunoase și pline de larmă ale domeniului său. Pofte trecute muriseră, de parcă Mario le-ar fi încercat și le-ar fi șters, murind. Se surprinse într-un rând zgâriind pe un perete litera harin. În fața uneia dintre porțile de sticlă. Dincolo de ea, dunele aveau culoarea moale a unui os vechi.
Marte-l uzase.