Când putu umbla singur, căută și regăsi grădina. Curtea era pustie. Niște zdrențe zăceau pe jos. Făpturile care locuiseră în orbitele adânci ale pereților fugiseră, temându-se, poate, de răzbunarea celor din stele.
Atunci începu să rătăcească prin oraș, știind pe cine caută. Zilele care-l apropiau de data plecării treceau. În port, se făceau pregătirile pe crucișătorul ovoid, purtând însemnele lui și ale lui Mario. Ultimele erau barate cu negru.
Zilnic, la tot alte ore, se întorcea în piața lui Voșin și privea apa curgând în bazin și undele înalte și încete, aproape încremenite, rânduindu-se în cerc în jurul țâșniturii.
Într-un rând văzu fata. Îi întorcea spatele și bea. Era de necrezut cum o strângea tunica prea lungă. Înaintă încet, luând seama la scârțâitul cizmelor lui, dar n-o atinse. Când vru s-o salute, gâtlejul nu lăsă să-i scape decât un sunet neterminat.
Ea se întoarse repede și el se trase cu un pas îndărăt, întinzându-si palmele deschise. Fata n-o luă la fugă și-l privi. Abia atunci văzu că ochii ei erau de topaz și că tremura.
Se folosi de vechea limbă de pe Marte și vorbele i se rostogoliră anevoie printre dinți.
— Te căutam, spuse, conștient de neîndemânarea lui.
— Ca să mă ucizi?
— Ca să… ca să-ți mulțumesc, zise el. Apoi, pe neașteptate: Nu ești marțiană?
Ea dădu din cap și păru că încearcă să-și amintească.
— Nu. Mâinile-i părăsiră ghizdurile fântânii și ea adăugă: Sunt fericită că n-ai murit.
Îi întinse o mână pe care o strânse, iar degetele lui atinseră marginea tunicii. I se păru că blana-i străbătută de o undă. Ar fi dorit să-și afunde degetele într-însa, dar amintirea lui Mario îl opri și trebui să-și stăpânească o clipă de dezgust. Ea îi apucă mâna și o trase spre ea și o așeză binișor peste blană, fără ca el să se împotrivească prea tare. Și parcă o gură i-ar fi atins palma, parcă un animal familiar și gingaș i-ar fi cerșit o mângiiere.
— Mă apără, zise fata. E vie. E a mea, de când m-am născut.
Își scormoni în van amintirile. Nicăieri, pe băncile niciunei școli, în povestirile niciunui călător nu auzise de una ca asta. O amintire mitologică străbătu întinderi haotice, pline de fapte și violențe. Tunica lui Nesus. În visele unui popor, sfărâmase sau arsese un erou.
Hjalmar întrebă fără veste:
— Cum te cheamă?
Ea șovăi.
— N-am nume. De ce aș avea un nume? Sunt unică.
— Unică? repetă el, neîncrezător.
Îi privi pletele albastre. Nu păreau vopsite. Rădăcinile părului erau încă și mai închise, de o culoare minerală. În felul ei, spunea probabil adevărul. Fusese zvârlită, o dată cu tunica ei, își zise Hjalmar, pe țărmurile astea de nisip, la capătul unei călătorii nefericite prin spațiu sau timp. Nu venea de nicăieri.
Și iată de ce-i dărui, curând, o foarte veche salbă marțiană, zărită în umbra triunghiulară a unei du-gheni. Fata și-o puse la gât și nu se mai gândi la ea. Era limpede că nu avusese vreodată alte veșminte decât tunica și că rămăsese nepăsătoare la frumusețea minerală a salbei.
Nu vorbiră niciodată de Mario și arareori despre altceva, căci înțelegerea dintre ei era făcută din tăcere. Fata accepta tovărășia lui Hjalmar, așa cum își acceptase singurătatea. O regăsea la aceeași oră lângă fântână și-i aducea, din tainice prăvălii, miere, pâine și serghir topit în lapte. Uneori indiferența ei îl des-nădăjduia și alte ori era aproape mândru de ea, căci simțea că mirarea și poate dragostea pe care i-o purta se născuseră din faptul că era inaccesibilă, invulnerabilă. Nimic, nici încercarea, nici sentimentul nu păreau s-o atingă, de parcă tunica ar fi fost o armură nu doar pe trupul, ci și pe sufletul ei.
— Și din ce trăiește? o întrebă într-o zi.
— Din mine, zise ea.
Ședeau singuri, într-o grădină părăsită. Îl învățase să le descopere după semne mărunte și știa acum cât erau de numeroase și cât de tare, îndărătul măștii ei de lut, se apropia Tula de moarte. Peste capetele lor un copac artificial bătea văzduhul cu elicele lui de cristal tors. Ea își ridică poalele tunicii și el văzu sus, pe coapsă, trei zgârieturi lunguiețe, zări și dosul tunicii, pe care niciodată nu-l văzuse în plină lumină. Semăna cu o piele foarte fină, aproape albastră și cu multe vine. Trei guri minuscule, într-un colț, îl priveau ca niște ochi.
— Te mușcă, zise el îngrozit.
Fata abia dacă zâmbi. Își lăsă jos tunica și-și descoperi umărul stâng. Hjalmar văzu chiar deasupra sânului trei semne identice și, tot așa, i se păru că tunica îl pândește. Trei ochi, trei guri ca niște agrafe, ancorate în carnea fetei. Își aminti tot ce învățase în materie de simbioză. Îi trecu prin minte un gând, vrednic de strămoșii lui: trebuia să afle de unde venea blana. Deși era mohorâtă, soțiile bogate ale celor din stele și-ar fi dat podoabele pentru ea. Și-ar fi împăcat astfel patima pentru blănuri și dragostea pentru animalele de casă. Se întrebă dacă, răspândite prin galaxie, tunicile ar fi semănat pretutindeni indiferență.
Apoi, aproape mânios, alungă gândul. Fără îndoială că nu se afla nicăieri o altă tunică, nici altă fată cu plete albastre, oricât părea de imposibil într-un univers în care individul nu-i decât chipul trecător al speciei.
— Vreau să-ți dau un nume, zise el nerăbdător, ca și cum așa ar fi dorit s-o reducă la un semn. Nessa. Ești Nessa.
— Nessa, repetă ea, fără convingere.
Și el văzu limpede că, asemenea salbei, numele era așezat pe ea, dar nu-i pătrundea în carne.
Echiparea navei se apropia de sfârșit. La drept vorbind, putea fi gata demult, dar, nedorind să părăsească lumea lui Marte, Hjalmar răsturna zilnic toate pregătirile. Într-un salon interior pusese să se reproducă la scara de unu la șase o grădină de pe Marte, iar insecte — sau mașini — multicolore țeseau în ea urzeala neclintitelor și încetelor lor traiectorii.
Își dădu curând seama că Nessa nu dorea să-l vadă plecând. Și, cum nu era marțiană, își propuse s-o ia cu el. Nimeni n-avea să se împotrivească. O duse de două ori în portul stelar și-i arătă nava. Nava n-o interesă, dar îl apucă de braț atunci când îi spuse că avea să plece curând. A doua oară o îndemnă să intre și-i arătă grădina marțiană. Ar fi putut, printr-un gest, să dea semnalul de plecare și s-o răpească, fără ca ea să-și dea seama. Dar nu-i plăcea.
— Aș vrea să văd spațiul, zise Nessa.
Atunci făcu un semn. Pereții de lut pieriră și cerul aproape negru al lui Marte se deschise deasupra lor. Dominau oaza și domul ei de cristal strălucea blând sub reflexele Lunelor. Nessa se întoarse către el și, pentru întâia dată, un zâmbet deschis îi lumină privirile. Așa, își spuse Hjalmar, gândindu-se la improbabila planetă de pe care venise, așa privesc naufragiații marea, după o îndelungată ședere într-o insulă numită singurătate. În aceeași clipă indiferența o părăsi, veșmântul de sticlă invizibilă care o apărase de atingerea lui Marte crăpă, se fisură și-i căzu la picioare, iar lui i se păru că aude clinchetul cristalin pe care-l făceau cioburile de indiferență, căzând pe reproducerea exactă a dalelor din vechea grădină de pe Marte.
Se apropie de el, își plecă fruntea și întredeschise buzele. Îi cuprinse în palme pletele albastre, apoi o lipi de el. Dar ea se depărtă în joacă până-n dreptul bazinului cu nisip care împodobea grădina și acolo, în picioare, începu să-și desfacă tunica. Lui Hjalmar i se păru că-i vine greu să și-o smulgă de pe trup și văzu pe urmă, chiar deasupra sinului, trei mărunte picături de sânge.