— Toate astea sunt clasice, am zis.
Nici nu mi-a luat în seamă întreruperea.
— Acțiunea virușilor nu-i întotdeauna atât de dramatică. Ei se fixează în numeroase cazuri pe un cromozom, ca o genă suplimentară, și rămân acolo, inerți. Celula se mulțumește să-i reproducă atunci când se dedublea--ză, de parcă virușii ar face într-adevăr parte din stocul ei genetic. Ei se pot trezi după câteva generații, săvârșind din nou ravagii. Poate că, sub forma asta latentă, se află la originea anumitor mutații. Dar asta-i doar o simplă ipoteză. Oricum, virușii sunt niște paraziți autentici. Tendința către degenerare e o caracteristică generală a paraziților, una dintre modalitățile legii adaptării la mediu, dacă preferi. Totul se petrece de parcă, din generație în generație, paraziții s-ar tot lenevi. Conform unei teorii admisă azi în cea mai mare parte, virușii sunt niște paraziți ajunși la stadiul ultim al degenerescenței. Strămoșii lor ipotetici erau probabil în stare să se reproducă prin propriile lor mijloace și trebuiau să semene, mai mult sau mai puțin, cu celulele pe care le cunoaștem. Dar, până Ia urmă, li s-a părut mai comod să lase grija asta pe seama gazdelor. Au pierdut așa toate caracteristicile vieții, înafara celei din urmă, perpetuarea unei structuri. Scopul cercetării mele era de a afla cum putea arăta strămoșul ăsta ipotetic.
Era vorba, insist, de o cercetare pur teoretică. După câte știm, strămoșul sau strămoșii ăștia nu mai există. Dar, pornind de la caracterele știute ale unor viruși, era ispititor să reconstitui modelul ființei originare, cam așa cum paleontologii reinventează un întreg animal, plecând de la un singur os, sau cum detectivii furnizează sexul, talia, greutatea și vârsta unui individ, pornind de la urma încălțămintei sale. Cu ajutorul unui calculator analogic de dimensiune respectabilă lucrul era, teoretic, cu putință. M-am înhămat la treaba asta de îndată ce am primit noul material din Statele Unite și am dispus de autorizațiile și creditele necesare, ceea ce, în treacăt fie zis, mi-a răpit doi ani de muncă istovitoare. Și, într-un fel, am izbutit. Trec peste amănunte, dar am reușit să obțin o imagine mulțumitoare a bunicului tuturor virușilor. Și am dat de Dumnezeu.
— Hm, am făcut, trăgând din pipă.
I-am curățat țeava cu grijă, căci începea să scoată ghiorăeli neplăcute. Una dintre cele mai supărătoare probleme pe care tehnologia modernă n-a ajuns încă s-o stăpânească e cea a condensării umede ce se formează la baza țevii pipelor. Singurul procedeu care îngăduie să-i vii de hac e dintre cele mai primitive. El constă în a trece din când în când prin țeava pipei o tijă metalică, învelită în bumbac. Îmi propun să institui un premiu Klein, urmând să fie decernat invenției care va face inutilă această dezgustătoare îndeletnicire. Nargileaua e o soluție, dar am respins-o, căci detest fumul rece.
— Oh! nu de Dumnezeul care a făcut lumea, urmă Blanc. Pe ăsta îl las metafizicienilor. Dar de Dumnezeul care ne-a făcut pe noi. Una dintre cele mai gingașe probleme științifice care s-au pus limpede în cursul ultimelor două secole e cea a evoluției. Lamarck, Darwin și alți câțiva au închipuit tot felul de modele pentru a o explica. Firește, s-au ciocnit întotdeauna de teologi și de alți finaliști. Dar faptul general al evoluției, adică al transformării mai mult sau mai puțin lente, mai mult sau mai puțin bruște, a speciilor, și al trecerii unor forme de viață relativ simple la forme mai complexe, nu mai e contestat azi decât de câțiva țicniți și de o legiune de cretini și de ignoranți. Mecanismul însuși rămâne totuși neclar. Nu suntem mai înaintați în privința asta decât pe vremea lui Darwin. Finaliștilor, care au sfârșit prin a admite evoluția ca fapt de necontestat, le vine lesne să replice materialiștilor că mutațiile-produs-al-întâmplării și selecția celui mai înzestrat nu explică totul și că este deci posibil, dacă nu necesar, să vedem în ansamblul procesului efectul unei voințe inteligente. Acum au întors-o. Omul coboară din maimută, zic ei, sau din oricare strămoș comun. Așadar, Dumnezeu există. Și am descoperit că, într-un anume sens, aveau dreptate. O dreptate paradoxală, dramatică. Și, cu toate astea, când au să afle adevărul, n-o să le placă.
Vatra pipei mele s-a plecat și a lăsat să cadă pe birou un mic con de cenușă. Blanc mi-a aruncat o privire:
— Crezi că am nevoie de odihnă, hai? De acord. În ultimele trei luni am muncit ca un nebun. Cred că am pierdut obișnuința de a dormi.
— Nuidor, Merinax, Valium, am spus. S-a uitat la mine mirat. Sunt niște calmante. Primele două sunt hipnogene, doctorul are să ți le prescrie fără dificultate când o să-ți vadă pungile de sub ochi. Bineânțeles, există și altele, mai puternice.
— Mulțumesc, a zis. Doar ele m-ar putea ajuta. A schițat un gest vag și inutil, unul dintre gesturile pe care le faci numai pentru a reduce tensiunea nervoasă, cheltuind puțină energie musculară. Unul dintre gesturile care, repetate, poate deveni un tic. Dumnezeul pe care l-am descoperit nu e Dumnezeul atotputernic, atotștiutor din mitologiile avansate. Dimpotrivă! Și-a repetat gestul. Închipuieți o specie relativ inteligentă, apărută pe planeta noastră acum trei sau patru miliarde de ani. Cum a apărut, de unde a venit, habar n-am. Poate să se fi născut într-un ochi de apă lăsat de ocean, după schema clasică, să fi căzut din spațiu sub forma unui spor sau să fi năvălit dintr-a cincea dimensiune. În ce mă privește, mi-e totuna. Iar în ce privește «inteligența», habar n-am ce putea să însemne. După toate probabilitățile, n-o să știm niciodată. Era probabil foarte diferită de inteligența noastră. Nu cu totul. Există, cu siguranță, un punct comun. Există necesarmente o filiație între inteligența ei și a noastră. Nu știu cu ce semăna. «Le» cunosc doar structura generală. Poate că posedau o individualitate, ca și noi. Poate că alcătuiau niște organisme colective, ca insectele sociale. Sunt îndemnat s-o cred, pentru că insectele sociale par să fi fost o experiență mai veche decât cea care ne-a dat viață, și care a eșuat cu desăvârșire. Cinslit spus, nu știu de loc. Și-a tras sufletul. Specia asta a devenit conștientă de micimea, de slăbiciunea, de neputința sa în fața Universului. Și a purces să se înzestreze cu instrumente mai eficace, mai puternice, mai rezistente decât ea însăși. Cu materialele pe care le avea la înde-mână a creat viața, așa cum o cunoaștem, și a trecut la îmbunătățirea ei, pe parcurs de milioane de ani. A avut nevoie de mult timp pentru că mijloacele materiale și intelectuale de care dispunea erau foarte limitate. Dar timpul nu avea pentru ea înțelesul pe care-l are pentru noi. A dirijat evoluția. Ai o țigară? Bine. Dă-mi una și încetează să mă privești cu ochii ăștia rotunzi, mașino!