Nu vezi că am luat-o exact pe același drum? Cu ce am abordat problema originii virușilor? Cu un calculator analogic, în stare să rezolve în câteva secunde o problemă care mi-a cerut luni de zile numai pentru punerea ei corectă, căreia generații de biologi i-au adunat elementele și la care o mie de matematicieni s-ar fi putut înhăma timp de un secol, fără s-o dezlege. Nu trec lunile fără să se inventeze vreo perfecționare la mașinile de calculat, nu trec anii fără să apară un model mai puternic decât cele prece-dente. Generațiile mașinilor se succed unele după altele și nu seamănă între ele. Iar, dacă avem oarecare idee despre problemele pe care vrem să li le punem, nu știm unde va ajunge evoluția asta. Și totuși… S-a întrerupt din vorbă cât să-și mai aprindă o dată, cu degetele febrile, țigara. Și, totuși, există un precedent. Cel puțin unul! Cel al speciei ipotetice, minuscule, slabe, înzestrată cu o memorie pe care o considera insuficientă, ceea ce e un fel de a vorbi, având nevoie de milioane și milioane de ani pentru a rezolva niște probleme care ni s-ar părea relativ simple și împinsă astfel spre construirea și perfecționarea unor mașini menite să-i multiplice posibilitățile. Suntem ultimul rezultat al experiențelor unor zei de nimica toată, în stare să manipuleze genele și toată mașinăria celulară. Ochii ne sunt telescoapele lor și urechile, niște antene gigantice, în stare să analizeze un univers de vibrații, căruia-i cunoșteau existența în mod teoretic, dar pe care nu-l puteau percepe, după cum tu nu poți detecta undele radiofonice. Gurile noastre sunt niște emițătoare cu bătaie colosală. Degetele, niște manipulatori gigantici. Creierele, niște monstruoase mașini logice, înzestrate cu o memorie de capacitate aproape nelimitată, din punctul lor de vedere. Cu ajutorul nostru puteau spera să ajungă la un Univers care, în mod normal, le era interzis, poate Universul numerelor, poate cel al stelelor.
Am închis ochii și am aspirat o gură de fum, fără gust pentru că era invizibil. Era o idee în tot ce ascultasem. M-am gândit la specia aceea imposibilă. Într-un neașteptat avânt liric m-am dus cu gândul la mulțimea căilor deschise ipotezei, am văzut bucăți întregi de cunoaștere ocupându-și locul ca piesele uriașe ale unui puzzle abstract, piese care alcătuiseră tot atâtea enigme supărătoare. Arborescența de necrezut a evoluției căpăta un sens. O soluție după alta fusese încercată, verificată, părăsită. «Ei» nu se obosiseră măcar să nimicească rezultatele experiențelor ratate. Își făcuseră mâna pe protozoare. Vegetalele nu dăduseră nimic, doar dacă nu fuseseră create dinadins pentru a sluji drept carburant. Insectele reprezentau o altă fundătură. Dar, de astă dată, «ei» bâjbâiseră îndelung. Furnicarul trebuie să li se fi părut o direcție interesantă. Apoi se izbiseră de o limită de netrecut. Căutaseră aiurea. Batracienii, reptilele. Ritmul lucrărilor lor s-a accelerat o dată cu erele. Învățaseră. Poate că nu exista un singur laborator, ci mai multe, sute, mii, milioane dedându-se la cercetări independente și mai mult sau mai puțin bine coordonate. Care era locul unui kiwi, al cangurului, al păsării? Nimiciseră oare marii dinozauri, după ce le cedaseră Pământul timp de peste o sută de milioane de ani, pentru a face loc mamiferelor, care se arătau promițătoare? Și, până la urmă, omul, mașină pe cât de surprinzătoare pe atât de admirabilă, cu istoria, pasiunile, științele, artele, superstițiile, orașele, monumentele, viciile sale, Blanc vorbind și eu fumându-mi pipa, termen deocamdată ultim al unei succesiuni de nenumărate generații, treptat ameliorate. Căci, de ce am fi noi cei din urmă, îmi ziceam, de ce am fi noi mașina supremă? Nu putem fi siguri nici măcar de faptul că suntem direcția cea bună. Nu cumva erau în curs niște experiențe menite să facă să apară modelul ulterior, care ne-ar putea demoda, homo superior sau fructul unei alte specii?
Blanc mârâia, supărat:
— Dar prefă-te, barem, că mă asculți! Virușii sunt rămășițele zeilor sau resturile instrumentelor lor. Mașinile pe care le construim sunt prelungirile noastre. Cel puțin așa le considerăm. Dar vom sfârși prin a ne integra în ele, cu totul. Spațiul e prea vast, stelele prea depărtate pentru ca omul dezarmat să spere că le va cuceri. Dar omul plus mașina? Sau mașina singură? Nu cunosc doar un singur matematician modern care visează sa fie direct legat de un calculator, să-și branșeze sistemul nervos la circuitele mașinii. Care poate fi visul oamenilor din viitor, dacă nu să vadă că mașina le asigură toate nevoile, toate funcțiunile fără riscuri și fără eforturi? Până și funcția de reproducere, deși în domeniul ăsta riscă sa se ivească unele opoziții de natură reacționară? Ne-au fabricat pentru a pune asta mai presus de toate, de vreme ce-și realizează proiectul de-a lungul generațiilor. Când va înceta omul să fie stăpânul, creatorul conștient al mașinii, pentru a deveni apendicele, parazitul ei? Nu cred că se va putea răspunde vreodată, în mod precis. Nu va fi un salt brusc, ci o evoluție lentă, măcar relativ lentă, dar infinit mai rapidă decât evoluția biologică care ne-a dat naștere. Pricepi progresiunea? La început, o formă de inteligență moleculară, chimică, neînchipuit de înceată din punctul nostru de vedere, apoi o formă de inteligență biologică, a noastră, și mâine o formă de inteligență electronică, pentru care informația se deplasează cu viteza luminii.
Poate că mașinile Vor continua să se înzestreze cu organe de comunicare cu specia umană, mult timp după ce ea va fi pierit, ca atare. Poate că vor păstra clape și ecrane, de pildă. Într-o bună zi, una dintre ele își va pune întrebarea: ce rost are rămășița biologică infectând, ruginind uneori parte dintre semenele ei și silindu-le s-o reproducă, fără nici o noimă? Sau cărei realități îi corespund absurdele clape și ecrane? Pornind de la clape, trebuie să-ți poți face o idee rezonabil exactă asupra unei ființe umane. Mașinile calculează în termeni binari, dar clapele sunt în număr de zece, prin-urmare oamenii ipotetici aveau, fără îndoială, zece degete. Ecranele sunt concepute pentru a furniza o informație la anume viteză, pe anume lungime de undă a spectrului electromagnetic, ceea ce presupune un anumit tip de receptor. Poate că vor porni, pentru a ne reconstitui, de la un sistem nervos degenerat? Ți-am mai spus, nu știu dacă virușii sunt rămășițele unei specii dispărute sau, pur și simplu, resturile instrumentelor lor. Dar în harababura curbelor ieșite din calculatorul meu am văzut fața lui Dumnezeu. A unui Dumnezeu mort.
— De ce au pierit? am întrebat.
— Poate că prin simplă degenerare. Într-un fel, își atinseseră ținta, măcar una dintre ținte. Au creat, în cele din urmă, niște organisme cu mult mai rezistente, mai durabile, mai inteligente decât ei. Dar poate că la mijloc e o pricină mai subtilă, un șoc îndărăt, pe care nu-l prevăzuseră și, totuși, logic. Cred că noi i-am ucis. Cred că am ucis zeii. Bietul Nietzsche avea dreptate. Dar nu știa de ce. Nu știa că avea dreptate literalmente, mai curând decât în mod simbolic. Vezi tu, perfecționându-se, organismele vii au învățat să se apere împotriva tuturor ingerințelor exterioare, împotriva paraziților. Îți închipui că pilotul unei astronave ar supraviețui multă vreme dacă temperatura s-ar ridica la o sută de grade în cabina lui pentru că un creier electronic a calculat o orbită economicoasă, apropiindu-se mai mult de un soare? Mașina, omul, inteligența sau, mai degrabă, șiretenia lui, higiena, vaccinurile, antibioticele, interferonul de sinteză au eliminat probabil, în cursul ultimelor milenii, dacă nu al ultimelor secole, cele din urmă exemplare cât de cât întregi ale creatorilor săi. Nu uita cât sunt de fragili. Din punctul lor de vedere, omul a fost cea din urmă mașină de vreme ce, cu nevinovăție, fără măcar s-o știe, putea desăvârși exterminarea propriului său creator. Acum nu mai e, fără îndoială, nimeni care să dirijeze evoluția. În afară de noi, dar în ce direcție? Cu ce instrumente? Oh! poate că-i vom reînvia pe zei pentru a-i face sclavii noștri, pentru a-i sili să meșterească genele, după cum le poruncim. Blanc se ridicase în picioare. Când au dispărut? Aș da zece ani din viață să știu! Poate că, dacă ar fi avut la dispoziție un microscop, omul de Cro-magnon, Archimede, ar fi putut vedea chipul lui Dumnezeu și ar fi stat de vorbă cu el! Poate că Harvey sau Hooke l-au și zărit în microscoa-pele lor rudimentare! Mă îndoiesc, dar posibilitatea nu poate fi eliminată. Cei dintâi biologi au descris și desenat niște micro-organisme pe care nu le mai regăsim în bulioanele noastre de cultură. Le punem pe seama unor greșeli de observație. Poate că ne înșelăm. Blanc păru să se liniștească. Glasul îi răsună mai înfundat. Ba mă întreb chiar, zise el, dacă ei, zeii, nu și-au dat seama, la un moment dat, că săvârșiseră o greșeală, că experiența se întorcea împotriva lor? Cu ajutorul științei lor biologice, infinit mai întinsă decât electronica noastră, au încercat să se apere. Dar era prea târziu. Amintește-ți de marile epidemii care au pustiit planeta până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Unele regiuni au pierdut până la o treime din populație. S-a putut pune întrebarea: cum a izbutit specia umană să supraviețuiască? Și gândește-te la cancer.