— Ești sigur că au dispărut cu totul?
A clătinat din cap.
— Atât cât poți fi sigur de ceva. Vezi tu, pentru structura lor alcoolul era o otravă puternică. Omul a terminat cu zeii, îmbătându-se.
Încăperea se umpluse de fum. M-am ridicat și eu și m-am dus să deschid fereastra. Aerul rece m-a desmeticit. Am văzut deodată întreaga fragilitate a supozițiilor prietenului meu, care-mi zguduiseră pentru o clipă neîncrederea. Cum putea presupune că Hooke sau Harvey putuseră zări ceva doar cu puțin mai mare decât un virus? Si ultima lui frază cu privire la alcool?
Cerul era negru și gol. Puteam vedea, pe deasupra acoperișurilor, câteva stele. Așadar, dacă Blanc avea dreptate, firmamentul era gol de orice divinitate. Era ceea ce crezusem din totdeauna, dar e o deosebire între a crede ceva și între a ți se demonstra ceea ce crezi.
— Am citit de curând undeva, am zis, că posibilitățile unei mașini nu cunosc limite teoretice. Oricât de mare și de puternic ar fi un calculator, se poate concepe întotdeauna unul mai bun. În timp ce posibilitățile omului sunt întinse, fără a fi nelimitate. Ele țin de structura lui anatomică. Omul nu posedă decât un anumit număr de neutroni. El își mai depășește hotărât mașinile pe planul adaptării, al supleței, dar…
Blanc a făcut doi pași spre fereastră. Când a deschis gura, vocea i se schimbase. Mi s-a părut că deslușesc în ea o undă de tristețe.
— Dumneata, care ești psiholog, sau sociolog, sau nu mai știu ce, spune-mi ce efect crezi că va avea descoperirea asta asupra religiilor? Crezi că se vor prăbuși?
— Nu știu. Am privit cerul nocturn. Nu cred. Zeii pe care ele-i cinstesc sunt mai curând copiii, decât creatorii oamenilor. Oamenii și-au făcut zeii, mai mult sau mai puțin, după chipul lor, dar mai puternici, mai durabili, mai inteligenți. Nu cred că zeii dumitale minusculi au să le placă cine știe cât. Barem celor mai mulți dintre ei. Bisericilor constituite nu le va veni greu să eludeze chestiunea. E mult de când și-au închis zeii în fortărețe ideologice inexpugnabile, de vreme ce nu pot fi înconjurate.
— Oricum, a zis Blanc în spatele meu, cel mai rău lucru e că într-o revistă științifică nu pot publica nici a zecea parte din tot ce ți-am spus. M-ar lua drept un iluminat.
M-am întors spre eclass="underline"
— De ce nu în Planète? am zis, zâmbind.
S-a strâmbat și a scuipat un fir de tutun.
N-am stăruit. Mai aveam de pus o întrebare:
— Mă întreb ce căutau făpturile astea ipotetice, am zis, ce problemă încercau să rezolve, punând la punct mașinăria asta formidabilă a evoluției.
— N-o să știm niciodată, a zis Blanc, în șoaptă. Chiar noi, știm oare ce căutăm, de ce căutăm? Nu, n-o să știm niciodată… Șovăi, își căută cuvintele: Virușii nu vorbesc.
1967[1]
DISCURS PENTRU A SUTA ANIVERSARE A INTERNAȚIONALEI VEGETARIENE
Ar fi, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, o mare greșeală să se creadă că antropofagia a mers întotdeauna în pas cu civilizația. Au existat vremuri, firește, mai puțin luminate decât vremurile noastre, dar care au produs totuși capodopere universal recunoscute, în care canibalismul a fost considerat drept o trăsătură de sălbăticie. Dacă ar fi să dăm crezare istoricilor, e adevărat că puținele populații gurmande care-l practicau prezentau unele semne de înapoiere culturală. Ele își devorau dușmanii învinși, sperând să-și însușească astfel îndrăzneala sau inteligența pe care le-o recunoșteau, sau se asigurau în acest fel că sufletele morților n-aveau să vină să le tulbure somnul. Asemenea regretabile superstiții au aruncat asupra instituției însăși vălul oprobriului și au făcut să fie condamnată drept crimă de către toate națiunile civilizate. Până și în mijlocul secolului al XX-lea, dacă i s-ar fi propus să guste din carne de om, o persoană sensibilă s-ar fi zbârlit de oroare.
Se cuvine totuși să salutăm în persoana lui Jonathan Swift un remarcabil precursor al ordinei prezente. În nemuritoarea lui «Modestă propunere pentru a-i împiedeca pe copiii săracilor din Irlanda să reprezinte o povară pentru societate, făcând din ei un articol alimentar», din 1729, el întemeia, nu fără a-și ascunde îndărătul ironiei adâncimea proiectului și perspicacitatea vederilor, unele dintre principiile ce urmau să înflorească peste vreo două secole și jumătate. Fără îndoială, procedeul pe care-l propunea ni se pare barbar. Nu se gândea oare, așa cum titlul lucrării sale arată de ajuns de limpede, să dea copiii săracilor drept hrană celor bogați, în așa fel încât produsul vânzării să poată face față nevoilor părinților lor? Copilul rămâne și în zilele noastre o mâncare aleasă, dar nimănui nu i-ar da prin minte, doar dacă nu-i un ticălos nelegiuit, să pună în mod voluntar capăt zilelor pe care Providența le-a hărăzit grațioșilor noștri bibinaci.
A trebuit să așteptăm ultimul sfert al secolului XX pentru ca un bogat excentric, Josua Sinandriola, care făcuse avere din exploatarea și prepararea algelor marine, să întemeieze primul cerc de antropofagie. Regulamentul lui era limpede și simplu. Fiecare dintre membrii clubului își lăsa trupul prin testament, cu toate formele legale, spre a fi servit la masă. Crearea asociației a fost primită fără mare emoție. Se pare că nimeni nu și-a dat seama că o pagină a istoriei fusese întoarsă. Dar scandalul izbucni atunci când, câteva luni mai târziu, încântătoarea și tânăra soție a lui Josua Sinandriola își pierdu viața într-un accident de circulație. Lăsase hârtiile necesare, așa că membrii clubului puseră mâna pe trupul ei și-l mâncară cu sos. După cum știți, au fost arestați a doua zi și dați în judecată. Întemeiat pe buna lui credință, asistat de către cei mai buni avocați, Josua Sinandriola a putut demonstra inexistența delictului. Existau legi împotriva furtului, a asasinatului, a incestului, a violului, a călcării cuvântului, a falsificatorilor, a bigamiei și crimelor economice, dar în țările civilizate nu exista o lege împotriva canibalismului. Parlamentele nu se osteniseră niciodată s-o voteze, neînchipuindu-și măcar că faptul putea fi săvârșit, în lipsa unei alte crime. Pe de altă parte, dreptul fiecărei persoane de a dispune de propriul ei trup era recunoscut în mod expres de aproape toate constituțiile, iar sistemul lăsării prin testament a unei părți sau a întregului cadavru intrase în obicei. Laboratoarele, spitalele găseau astfel posibilitatea continuării cercetărilor lor, dar și pe aceea a prelungirii vieții sau a îmbunătățirii stării bolnavilor și mutilaților. Devenise fapt curent să-ți lași ochii cutărui orb din familie sau dintre cunoștințe, inima cutărui cardiac, ficatul cutărui alcoolic. Legea și tribunalele în-găduiseră chiar instaurarea, până la un anumit punct, a unei burse de organe, care luase în chip firesc loc alături de băncile de sânge, de oase sau de ochi, ce aveau pe atunci o oarecare vechime. Așa a ajuns cu putință vânzarea viageră a propriului trup, la fel cum îți puteai construi o casă. Scriptura nu vorbea ea de trup ca de o locuință vremelnică? Valoarea gajului scădea, bineînțeles, o dată cu vârsta și, tot așa, și ratele. Accidentele de mașină și de avion furnizau în fiecare an un contingent de cadavre tinere și proaspete, lipsite de orice tară sau boală.
1
Data publicării în revista FICTION. Notă valabilă şi pentru sistemul de datare al nuvelelor ce urmează