Juriștilor lui Josua Sinandriola nu le fu deci prea greu să-i elibereze pe deținuți. Guvernele câtorva țări încercară să voteze legi anti-antropofage, dar pe lângă faptul că ecoul puternic al procesului adusese Cercului un important număr de adeziuni, legile acestea fură respinse, mai devreme sau mai târziu, ca anticonstituționale, de către Curțile Supreme ale diferitelor State. Într-adevăr, nu limitau ele dreptul oamenilor de a dispune de ei înșiși; și nu constituiau o ingerință insuportabilă a Statului în cea mai intimă hotărâre ce se putea lua? Doar Elveția și Italia au menținut până în zilele noastre legile anti-antropofage. Dar, precum știți, ele au ieșit din uz și nici un procuror din aceste țări nu s-ar face de râs, cerând să fie aplicate.
Cu un secol mai devreme, evenimentul ar fi căzut, poate, în uitare. Dar la sfârșitul secolului XX marea explozie demografică începea să-și vădească toate efectele: planeta purta mai bine de zece miliarde de ființe omenești. Cifra poate părea scăzută, dacă o comparăm cu populația de nouăzeci miliarde de indivizi cu care epoca noastră se mândrește, dar ea nu avea mai puține consecințe economice. Carnea animală devenise un produs rar, cu preț inabordabil și era aproape de negăsit. Orașele, drumurile, terenurile de aviație, cosmodromurile acoperiseră treptat toate suprafețele cultivabile. Omenirea ar fi fost silită să moară de foame, dacă progresele culturilor hidroponice n-ar fi îngăduit producerea în uzine a tuturor vegetalelor necesare alimentației. În afara algelor și a planctonului marea nefurnizând resursele așteptate, omenirea trebuia să devină vegetariană sau antropofagă. Se dovedise, într-adevăr, prea scumpă și curând imposibilă creșterea marilor turme de bovine în grajduri de mai multe zeci de etaje, chiar în inima aglomerațiilor. Însemna, practic, să se risipească nouăzeci la sută dintr-o hrană vegetală, de care o parte a omenirii avea cea mai acută nevoie. Convenția Mondială din 2024 validă această constatare și interzise, pe întreaga planetă, creșterea animalelor pentru sacrificiu, cu excepția celor destinate laboratoarelor și grădinilor zoologice. Porcii supraviețuiră o vreme, datorită capacității lor de a consuma resturile. Dar și această ultimă resursă secă atunci când se inventă modul de recuperare a proteinelor din cele mai mărunte rămășițe și cel de a li se da o înfățișare și un gust suportabil. Toți trebuiră să se plece în fața evidenței: omenirea constituia cel mai vast șeptel pe care-l avusese vreodată și singurul care-i rămânea.
Aceste împrejurări explică succesul de care se bucurară ideile lui Josua Sinandriola și ale discipolilor săi. Sinandriola însuși fu degustat în 2037, în cursul unei mese triumfale, deși atinsese o vârstă înaintată și carnea lui nu mai era decât de calitate îndoielnică. De fapt, dacă lăsăm de-o parte Bisericile, care trecură curând la diverse aggiornamentos, singura opoziție adevărată veni din partea corpului medical. Îi era din ce în ce mai greu să găsească organe în bună stare, destinate grefelor și altor operații. Într-adevăr, devenise mai avantajos să-ți vinzi trupul pe viață, pe piața cărnii, decât să-l lași prin testament, chiar contra plată, unui spital. În cele din urmă se încheiară niște contracte definind ceea ce, în trupul omenesc, ținea de chirurgie și ce revenea măcelăriei. Anumite organe, precum ochii, de slabă valoare nutritivă, nu puseră probleme. Dimpotrivă, sângele, care putea sluji la prepararea unui cârnat apreciat de cunoscători, fu obiectul unor discuții pasionate. Până și susținătorii cei mai fanatici ai antropofagiei integrale trebuiră să recunoască faptul că puteau avea și ei înșiși nevoie de o transfuzie și acceptară principiul unei împărțeli echitabile. Aceste acorduri, asupra amănuntelor cărora nu mă voi opri, se află încă în vigoare, deși modalitățile lor sunt redefinite din cinci în cinci ani de către o comisie de experți, ce reunește reprezentanți ai corpului medical, ai Universității Antropofagice și ai Internaționalei Vegetariene.
Cu asta, era contestărilor nu se încheiase. S-a putut crede chiar, la un moment dat, că omenirea avea să se împartă în două clanuri ostile, așa cum mai făcuse de atâtea ori în cursul istoriei. Pe de-o parte, într-adevăr, vegetarienii din convingere sau de nevoie, adică de sărăcie, afișau cel mai cumplit dispreț la adresa celor pe care-i numeau canibali sau, și mai rău, vampiri, prin referire la o veche superstiție. Antropofagiștii, pe de altă parte, reacționară cu violență. Urmă o întreagă perioadă de tulburări, în care antropofagiștii uciseră nu doar un singur vegetarian pentru a-l mânca și, îmi pare rău că trebuie s-o spun aici, vegetarienii asasinară în chip de represalii destui canibali, fără să prea știe ce să facă cu ei.
De fapt, iar mințile sănătoase își dădură seama curând, cele două tabere erau complementare. Omenirea a considerat dintotdeauna carnea carnivorelor ca mai puțin plăcută la gust și mai puțin sănătoasă decât a ierbivorelor. Și doar în epocile de mare foamete se resemnau populațiile să mănânce carne de pisică, de câine, chiar de tigru sau de leu. Oamenii antropofagi nu constituiau, pentru ei înșiși, decât un mic șeptel. Dimpotrivă, vegetarienii reprezentau o rezervă de carne excelentă. Drept care s-a ajuns să se ofere prețuri foarte ridicate pentru trupurile vegetarienilor exclusivi. Experiența fiecăruia și lucrările savanților demonstrară chiar eă însușirile cărnii se ameliorau o dată cu numărul generațiilor exclusiv vegetariene. Devenind conștienți, unii de capitalul pe care-l reprezentau, ceilalți de cantitatea nesperată de carne de prima calitate pe care vegetarianismul o presupunea, cele două tabere se împăcară. Ultimele rezerve ale vegetarienilor căzură atunci când antropofagiștii semnalară faptul că propriile lor trupuri puteau satisface nevoile chirurgilor. Așa se instaură o adevărată împărțire a sarcinilor sau, mai bine zis, a utilizărilor, vegetarienii fiind degustați și antropofagiștii ducându-se să îmbogățească băncile de organe.