La drept vorbind, această soluție echitabilă nu s-a impus de îndată. A fost nevoie de mai bine de o generație pentru înfrângerea rezistenței celor mai îndărătnici vegetarieni. După cum era de așteptat, tinerii au opus mai puțină rezistență la noile obiceiuri. O publicitate abilă și uneori echivocă îi îndemna să-și lase trupurile prin testament. Afișele arătară atunci o blondă angelică la ghișeul unei cooperative antropofagice sub lozinca: «Trupul ei e un capital pe care nu-l va lăsa să se piardă» sau alta, mai laconică:.»O bună bucățică!» Se constată curând că o fată era mai dorită cu cât era mai apetisantă. Atunci a fost lansată moda parfumurilor cu nume de condimente: Piper din Insule, Scorțișoară, Tămâioasă, Civetă, Cuișoare, și Ghimber, de pildă. Cooperativele antropofagice oferiră vegetarienilor, în chip de prime, motociclete, mașini cu motoare puternice, echipament pentru sporturi violente, pretextând că le dau astfel prilejul de a-și dezvolta mușchii, dar contând totodată să ridice procentul accidentelor mortale. Lobby-ul antropofagist coborî la doisprezece ani vârsta de la care o ființă omenească își putea ceda trupul, fără autorizația părinților. El organiza totodată concursuri de greutate, vărsa prime părinților unui contractant, acorda subsidii organizațiilor vegetariene pentru a le îngădui să-și propage ideile.
Până atunci, am spus-o sau am lăsat doar să se înțeleagă, oamenii fuseseră vegetarieni din virtute sau din necesitate. Ceea ce înseamnă că valorile excepționale, pe care le apărăm și care sunt astăzi recunoscute fără contestare, nu erau îmbrățișate în trecut decât de către o îngustă minoritate. La mijlocul secolului XX abia dacă un om dintr-o mie era vegetarian. El constituia ades un obiect de batjocură pentru cei din jur, era ținta ironiilor, eroul nefericit al caricaturiștilor. Pe când azi un vegetarian valorează mai mult decât un antropofag, chiar după mărturisirile acestuia. Conform ultimelor cursuri oficiale pe care le am chiar acum în mână, livra de vegetarian e socotită, la prețul de en-gros, de opt ori și jumătate cât cea de carnivor. La prețul cu amănuntul deosebirea e și mai sensibilă, măcar că unii negustori necinstiți încearcă să strecoare, în ciuda legilor, marfă de calitatea a doua drept una de calitatea întâi.
Această diferență de curs a contribuit în chip însemnat, de-a lungul ultimilor ani, la mărirea numărului aderenților noștri. Încă niciodată în Istorie nobila cauză a vegetarianismului n-a cunoscut o asemenea audiență. Ea n-a fost niciodată mai îndreptățită. Căci există oare, vă întreb, un sfârșit mai nobil decât cel constând în a te perpetua în omul de mâine, o lege mai mișcătoare decât cea care te duce la oferirea propriei tale cărni? Și nu trebuie să ne plasăm în mod cât mai exact printre urmașii celui care le-a spus discipolilor săi: «Iată trupul meu, iată sângele meu; mâncați și beți»?
Creșterea numărului membrilor noștri tinde, îmi dau bine seama, la coborârea prețurilor. Dar distinsul profesor von Gegessen[2] a arătat că, dacă proporția în societate ar fi de nouă vegetarieni la un antropofag, cererea ar rămâne încă foarte mare, atât e de adevărat faptul că un vegetarian nu moare decât o dată, pe când un carnivor mănâncă zilnic.
În orice caz, suntem încă departe de asemenea situație. Și chiar în sânul Internaționalei noastre se desprinde o elită, care atinge cele mai înalte cursuri, pentru că poate dovedi că generații de strămoși prevăzători n-au dus vreodată la gură nici o îmbucătură de carne.
Nu știm ce va fi mâine. Dar știm ce se petrece azi. Cunoaștem prețul imenselor progrese realizate grație noului echilibru social. Urmărit cu mai multă înverșunare ca niciodată, asasinatul a dispărut, în mod practic. Căci întreaga noastră morală se bazează pe interzicerea lui absolută. Războaiele, sângeroasă risipă de carne fragilă, nu mai sunt decât triste fantome. Sinuciderea, flagel al trecutului, devine tot mai rară. Lupta împotriva bolilor, care fac trupurile inapte pentru consum, a înregistrat progrese considerabile, de care cei vii beneficiază de două ori. Prelungirea tinereții a încetat a fi o utopie pentru că slujește interesele tuturor.
În schimb, omul modern, mai matur, mai viril decât strămoșul său, a știut să înmulțească prilejurile de a-Și măsura cu exactitate răspunderile. Pentru a mări șansele de accidente mortale drumurile au fost făcute mai periculoase, desființarea stopurilor și a agenților de circulație a îngăduit economii apreciabile, viteza mașinilor și a aerojeturilor a fost sporită, în timp ce instalarea dispozitivelor menite să apere carnea nefericitelor victime a devenit obligatorie. Sporturile violente sunt încurajate. Duelul și-a recăpătat drepturile. Celor ce-și sporesc astfel șansele de a fi repede consumați li se atribuie prime, care ușurează, eventual, durerea celor apropiați.
Unii preconizează azi legiferarea duelului colectiv, în anumite limite și, deși nu le împărtășesc în întregime părerea, socot că trebuie să rămânem deschiși tururor sugestiilor și sunt de acord că ar putea fi vorba de reînvierea unei forme de eroism, prea mult timp neglijat. Într-un cuvânt, fie că e vegetarian cu dinți teșiți sau carnivor cu canini ascuțiți, omul a regăsit sensul primejdiei, sentimentul sfidării pe care Universul i-o aruncă în permanență și pe care o poate înfrunta cu puterea, cu îndemânarea, dar, mai ales și mai presus de toate, cu inteligența lui.
Frați vegetarieni, nu se cuvine totuși să ne lăsăm în voia simțământului de superioritate pe care unii dintre voi, o știu, îl simt față de oamenii din trecut și față de antropofagi. Oamenii trecutului trăiau în alte vremi, aveau alte obiceiuri. Cât despre carnivori, dacă știu că prețuim mai mult decât ei, pun mai bine decât noi în practică veșnicul precept: «Iubește-ți aproapele!»
Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, vă rog să mă iertați că am vorbit atât de mult și vă poftesc să atacați fără zăbavă excelenta tarta cu clorella, garantat fără drojdie, care ne-a fost servită.
1968
AVIZ DIRECTORILOR DE GRĂDINI ZOOLOGICE
Cer iertare daca, pentru a spune ce știu, o iau mai pe ocolite, dar nu-i ușor să reduc totul la uscăciunea unui raport. Și, măcar că publicul căruia mă adresez, directorii de grădini zoologice, e alcătuit din oameni de știință, n-are să-mi ia în nume de rău, sper, încercarea de reconstituire până în cele mai mici amănunte a drumului meu în vederea elucidării unei enigme. El știe că urmărirea adevărului ia ades calea unui labirint, căruia e bine să-i însemni toate ocolurile. Rezumat în câteva cuvinte, avertismentul meu ar fi prea greu de crezut pentru ca să îndrăznesc să-l aștern măcar pe hârtie. De aceea, înainte de a porni într-o scurtă misiune, căreia nu-i supraapreciez și nici subestimez primejdia, țin să las o expunere cât mai completă a descoperirilor mele, în stare să precizeze împrejurările așa fel încât să devină verosimile. Pe deasupra, în clipa când înfrunt necunoscutul și primejdia, perspectiva de a lăsa posterității o mărturie de oarecare valoare literară sporește curajul de care am cea mai arzătoare nevoie și făgăduiește să mă vindece, dacă voi fi avut-o vreodată, de ori ce zgârcenie în folosirea cuvintelor.
Mă duc des pe la Jardin des Plantes. Locuiesc la numai o sută de metri de intrarea discretă și pitorească dând spre strada Cuvier și, cum profesiunea mă silește la lungi meditații în singurătate, le continui uneori la umbra venerabilă a cedrilor lui Jussieu[3].
3
Jussieu, numele unei celebre familii de botanişti francezi, ai cărei membri s-au făcut cunoscuţi în secolele XVII, XVIII şi XIX.