O îngustă potecă pavată trece pe lângă o clădire leproasă, apoi șerpuiește pe sub o boltă frumos arcuită. Un corp de clădire izolează cu totul complexul de stradă, iar, uitându-te la tăblițele primitive care-l împodobesc spre latura Orangeriei dovedindu-i vechea vocație științifică, precum și la ferestrele triste, cenușii și provinciale, la scara joasă și la tufele care-l înconjoară, ai putea crede pentru o clipă că ai făcut un salt de o jumătate de secol, sau chiar de un secol și mai bine în trecut. Berthelot experimentează dincolo de una dintre ferestre. La fereastra geamănă strălucește pentru o clipă, în recipientul Mariei Curie, ucigătorul licăr al radiumului. Sub grinzile podului, Cuvier reconstituie un megatherium.
Dacă înaintezi, lăsând la stânga amfiteatrul, saluți în trecere elefantul de mare, de obicei întins pe marginea piscinei lui ovale. O mitologie ruginită îi dăruie o șuviță de apă. Pentru animalul ăsta am o profundă simpatie. Trece cu o minunată ușurință peste strigătele și gesturile provocatoare ale mulțimii de gură-cască. Nu doarme niciodată. Rumegă, cu ochii întredeschiși, uriaș butoi neted prevăzut cu o înotătoare obscenă, paznic singur și liber al unei temnițe animale, senior al locului, econom în mișcări, dar generos cu formele lui, scutit de infamia spectacolului pe bani. Căci, pentru a-i vedea pe toți ceilalți, vii sau scheletici, înotând sau plutind în baia lor de formol, cu colți, cu pene, cu gheare, cu solzi, sau păroși, apărați de oameni cu ajutorul zăbrelelor, a sticlelor acva-riumurilor, al vitrinelor sau barierelor, trebuie să plătești, iar stavila asta monetară îi închide în condiția lor de proletari.
În ziua aceea meditația mea s-a spulberat pe neașteptate. O plimb de obicei pe aleile largi, mărginind straturile cu flori din centru. Văzând că nu ajung la nici o concluzie, am târât-o până la intrarea menajeriei de la capătul unei gropi cu urși, din păcate nelocuită. Am plătit și am intrat. Am nimerit din întâmplare peste construcția rotundă, înconjurată de un gard circular împărțit în mici sectoare, semănând cu niște grădini de periferie. Acolo locuiesc elefanții.
Un adevăr banal le atribuie viciul cabotinajului. Elefantul pe care-l aveam sub ochi nu înceta să salute cu capul și cu laba, să-și strecoare printre zăbrele o trompă cerșetoare și să bată aerul cu urechile. Nu eram totuși decât trei spectatori. Un puști de vreo cinci ani tot întindea elefantului o alună, în vreme ce fratele lui mai mare, neliniștit sau poate lacom, încerca să-l împiedece. Trompa elefantului sau brațul copilului mai aveau nevoie de vreo zece centimetri pentru ca darul să poată fi primit. Degeaba se lungea elefantul ca un gigantic prepelicar, își întindea proboscida riscând să și-o scrân-tească, își așeza membrele anterioare chiar la marginea gardului, își strivea fruntea de zăbrelele cu patru laturi, tot nu ajungea la alună. Imaginea asta sfâșietoare a incomunicabilității m-a făcut să zâmbesc.
Am luat băiatul în brațe și l-am ridicat cu un metru. Trompa apucă, aluna pieri în botul mare. Elefantul se trase îndărăt și salută.
S-a petrecut atunci ceva nemaipomenit. Elefantul m-a privit lung și mi-a făcut cu ochiul. Putea să nu fie decât un semn obișnuit la animalele astea inteligente, dar i-am acordat imediat un înțeles special. Elefantul îmi mulțumea nu pentru că-i furnizasem o alună, ci pentru că ajutasem băiatul. Era sătul de alune. Cu siguranță nu-i făceau de loc bine la stomac, dar urma să le înghită din respect pentru munca bine făcută. În gestul meu instinctiv văzuse un semn de omenie, dacă nu de politețe, care mă ridicase la nivelul lui. Eram complici. Mă veți taxa, dacă vreți, drept antropocentric, deși la stadiul ăsta îl poți acuza de egocentrism, dacă nu de solipsism, pe cel ce schimbă un zâmbet cu un necunoscut, dovedind astfel o neașteptată și trecătoare simpatie. Cred mai puțin în telepatie decât în empatie și nu văd de ce n-am putea-o resimți în raporturile noastre cu animalele.
Elefantul se răsuci, îmi aruncă o nouă privire ca pentru a se încredința că mai sunt acolo, pătrunse în grajdul lui și dispăru pentru o clipă. Atunci când se înapoie, venind drept către mine, privirea-i era foarte gravă, nu amenințătoare, dar serioasă. Fără urmă de slugărnicie, îmi întinse trompa. Atitudinea lui de-acum contrasta cu cea manifestată față de copil, cam așa cum atitudinea unui bancher se deosebește de cea a unei dansatoare. Sub degetul de carne de la capătul trompei ținea un ghemotoc de hârtie. Am întins mâna, mecanic. Mi-a pus în palmă boțul mototolit și umed. Degetele mi s-au închis peste ciudatul dar. Gândindu-mă la o farsă, mi-am luat seama și am vrut să-l arunc. Stingherit, mi-am înălțat privirile și am văzut că elefantul se uita la mine grav, stăruitor, întrebător. Pentru o clipă lungă ne-am privit. Uitasem de copii. Nici elefantul nu mai părea să se ocupe de ei. Mi-am coborât în cele din urmă privirile și am văzut, pe ghemotocul de hârtie pe care-l luasem drept un pachet de alune gol, niște rânduri scrise înghesuit, cu un pix. Nu știu ce m-a făcut să nu-l lepăd pe loc, curiozitatea de a le citi sau privirea elefantului.
Când văzu că păstram ghemotocul, clipi din nou vesel, ca prima dată, bătu din urechi și se răsuci legănându-se, regăsindu-și pe dată alura de clovn. Dar și el și eu știam că nu făcea decât să joace un rol.
Cu ghemotocul de hârtie în mână, m-am depărtat puțin. M-am întors apoi, nehotărât, și am văzut că, legănându-se, salutând, făcându-și vânt cu urechile, mlădiindu-și trompa, elefantul mă urmărea cu privirea. Dădu din cap, apoi se întoarse și se interesă cam prea vizibil de o pereche de îndrăgostiți, care tocmai sosise.
Ghemotocul de hârtie era mai mare, mai tare și mai greu decât mi se păruse din capul locului. Fără să mă gândesc la spectacolul caraghios pe care-l puteam oferi, am început să-l desfac. Nu era alcătuit, așa cum crezusem, dintr-un singur pachet de alune gol, ci din multe alte resturi. Era vâscos din pricina mucozității secretate de trompa elefantului, dar vădea și alte semne. Fusese ghemuit și strâns cu o putere neobișnuită. Purta urme de gheare și dinți de toate formele și mărimile, care deformaseră hârtia fără s-o strice, de parcă o întreagă menajerie s-ar fi jucat cu mingea aceea fragilă, vădind o ciudată precauție. Era mânjită cu pământ, cu nisip și lut, ca și cum ar fi fost târâtă prin adâncurile unei vizuini. Pe moment, m-am mulțumit să adun impresiile fără să le analizez și ele nu și-au căpătat adevăratul înțeles decât mult mai târziu.
Într-o zi de arșiță, în orașul A…, unde cu câțiva ani în urmă exercitasem vremelnic niște funcții oficioase, un bărbat se oprise deasupra mea, pe una dintre serpentinele ce urcă pe dealuri. Purta o cămașă albă cu gulerul răsfrânt, haină bleumarin, pantaloni albi, ciorapi bej și pantofi noi de tenis. Își ferea ochii pe după ochelari cu sticle fumurii. Știam ce era, dar nu știam cine era. Nu știa despre mine nici mai mult, nici mai puțin. Mă plecasem să-mi leg șireturile. Stătea la douăzeci de metri de mine, fără să mă privească. Scosese din buzunar un carnet cu scoarțe de piele negre, desigur o agendă. O răsfoise, apoi ridicase din umeri. Rupsese furios o pagină și o mototolise. O aruncase drept înainte și se răsucise, pornind în sus, de parcă s-ar fi răzgândit pe neașteptate sau și-ar fi amintit că avea o întâlnire.
Ghemotocul de hârtie începuse să se rostogolească pe pantă, venind spre mine. Se izbi de pantoful meu drept, ale cărui șireturi îmi dădeau de furcă. M-am prefăcut că înlătur hârtia, dar de fapt am strecurat-o între pantof și ciorap, chiar sub cocoașa gleznei. Speram că poartă o adresă. M-am îndreptat din spate; bărbatul ajunsese atunci aproape în vârf. Înainte de a pieri, încremenise pentru o fracțiune de secundă și se răsucise pentru a-mi arunca o privire, pe cât de nesfârșită, pe atât de furișă. Își ținea ochelarii în mână. Deși se afla la vreo treizeci de metri de mine, i-am văzut expresia și culoarea neliniștită a ochilor, la fel de bine de parcă aș fi avut un binoclu. Elefantul mă privise cu aceeași intensitate. Pe pagina carnetului scria o adresă. Bărbatul murise a doua zi.