Ghemotocul de hârtie pătruns de vâscozități era alcătuit din douăzeci și șapte de foi, de proveniențe și mărimi felurite. Erau șase pachete de înghețată produse de trei firme diferite, patru pachete de Gauloises dezlipite cu multă băgare de seamă, cinci pătrățele mici care înveliseră caramele și alte trei care făcuseră aceeași treabă cu niște bomboane acidulate. În cea din urmă fusese împachetat un biberon.
Toate paginile fuseseră atent numerotate, sus, în stânga. Pe fiecare parte utilizabilă se scrisese, cu un pix, atât de slab și de înghesuit, încât, în ciuda luminii puternice a după-amiezii, abia puteam descifra rândurile.
Am netezit metodic foile, aproape fără să mă gândesc la ce fac. Le-am rânduit în ordinea numerotării, notând faptul că prima pagină se aflase în mijloc. Am păturit cu grijă teancul în patru și l-am vârât în buzunar. Astăzi îmi vine greu să cred că am putut face toate gesturile astea când încă nu citisem nimic din mesaj. Mă înfior la gândul că l-aș fi putut arunca fără gând rău, dacă privirea elefantului nu mi-ar fi amintit în mod atât de viu privirea bărbatului căruia nu-i știusem numele și care murise. Nu auzisem niciodată de un elefant în stare să se folosească de creion, și asta a fost poate singura și absurda pricină pentru care m-am purtat cum m-am purtat.
Întors acasă, am început să citesc cu lupa scrisul hotărât și, totodată, ciudat de tremurător. Te făcea să crezi că, pentru a scrie, autorul n-avusese uneori la îndemână decât propriul său genunchi și, alteori, o piatră cu asperități. Ici și colo rândurile se încălecau, ca și cum ochii celui ce scrisese ar fi slăbit sau ca și cum ar fi încercat să scrie la lumina unei lămpi ce se clătina. Iată transcrierea integrală și scrupuloasă a documentului:
Mă duc de multe ori pe la Jardin des Plantes. Am simțit de la cea mai fragedă vârstă o atracție de neînvins pentru științele naturale și puține parfumuri mi se păreau ia fel de seducătoare ca mirosul formolului. Hotărându-mă, prin forța lucrurilor, pentru o altă profesiune, am crezut multă vreme că înclinația asta nu va fi niciodată altceva decât o manie inofensivă, dar astăzi știu că și-a găsit înțelesul și utilitatea, de vreme ce, aruncându-mă într-o împrejurare din care nu mai nădăjduiesc să ies viu, încăpățânarea mea de a studia și dezlega uneori misterele naturii mi-a îngăduit să descopăr cea mai cumplită amenințare care a pândit vreodată specia umană. Dar trebuie să fiu concis, pentru că am avut nevoie de lungi săptămâni de eforturi și de unele complicități surprinzătoare pentru a aduna foile astea neobișnuite. Slavă Domnului, am regăsit în căptușeala hainei o rezervă de pix, pe care mă străduiesc s-o fac să țină cât s-o putea mai mult. Nu știu dacă-mi va fi cu putință să-mi reînoiesc mesajul. Sper că va cădea în mâinile unui om destul de cuminte, destul de înțelegător și totodată destul de plin de imaginație pentru a nu-i da prin minte, într-un moment de hachițe, să nu-l ia în seamă. Nu pot să aduc decât puține dovezi în sprijinul relatării mele. Dar, dacă e perseverent, cititorul meu necunoscut va ști, fără doar și poate, să mai strângă și altele. Facă norocul să nu zăbovească prea mult, să nu fie de pe acum prea târziu, să poată face să triumfe adevărul.
Cunosc toate colecțiile și toate departamentele de la Jardin des Plantes, de la botanică la mineralogie, trecând prin zoologie. Fiind din păcate bolnav în iarna asta și neputând ieși din casă, nu fusesem de mai multe luni la Jardin des Plantes. Mare-mi fu mirarea când m-am întors acolo pentru întâia dată, către mijlocul lui mai. Căci, într-un nou țarc, la marginea străzii Cuvier, nu departe de vivarium, pe aleea reptilelor, chiar alături de rhynograde, fuseseră instalate mai multe exemplare dintr-o specie de animale pe care n-o cunoșteam. O stâncărie alcătuind un fel de peșteră sau de vizuină închide fundul țarcului. Solul era tare, uscat și prăfos, și abia dacă mai creșteau pe el câteva tufe de iarbă bolnavă. Două rânduri de zăbrele puse cam la cincizeci de centimetri una de alta despărțeau vizitatorii de țarc. Decorul și precauțiile erau obișnuite. Dar animalele expuse mă făcură să mă simt prost datorită înfățișării lor, poate și pentru că nu mă simțeam în stare să le identific și, încă și mai puțin, să-mi dau seama de unde veneau.
Lungi de un metru cincizeci până la doi metri, stăteau tolănite. Le-am luat mai întâi drept niște tatu de mărime neobișnuită, dar mi-am înțeles curând greșeala, deși nici o pancartă nu le indica specia. Ai fi zis. că sunt produsul monstruos al unui cârliac și al unei reptile. De la cârliac (din familia oniscidelor) aveau carapacea neagră și inelată. Am numărat șase inele ușor încălecate, ca segmentele unei platoșe. Răsărind de sub cel din urmă, o coadă scurtă părea moale și de culoare cenușie. Capul triunghiular se ivea de sub carapace ca o limbă, amintind destul de bine capul unui varan. Doi ochi încremeniți fixau infinitul. Pe creștet, o mică ridicătură încrețită și trandafirie sugera orbita și pleoapa unui al treilea ochi, sau cicatricea rămasă de pe urma unui abces.
Am zărit atunci cinci asemenea animale. Altele se puteau ascunde în umbra peșterii. Pe moment, dacă-mi uitam starea neplăcută pe care o puneam pe seama ignoranței, m-au făcut mai ales curios. Nu păreau mai înclinate spre mișcare decât crocodilii din vivarium și: mi s-a părut, de la o vreme, că ochii lor negri și teșiți, vârâți ca ochii șerpilor într-o sclerotică gălbuie, eram falși. Mi-am spus atunci că era o năzărire ciudată. Visau. Vi-sau probabil la mlaștinile întunecate din Matto-Grosso, puturoase și fumegânde, la văile adânci din Sumatra, albăstrii din pricina unor cețuri vegetale, la tainicele bălți din Tasmania, grele de argilă aurie, unde ar fi putut vedea, deopotrivă, lumina zilei. Căci nu-mi puteam închipui, pe Pământ, ținut mai depărtat putându-le sluji drept leagăn și azil. Într-o asemenea ascunzătoare specia putuse străbate neschimbată milioane și milioane de ani. Mi-am amintit de lucrarea unui zoolog belgian, om bine informat și talentat, consacrată animalelor necunoscute. Dar nu descrisese nimic asemănător.
Un paznic pe care-l cunoșteam întrucâtva se apropie, trăgând un cărucior metalic.
— Noi pensionari, i-am spus, salutându-l. Ciudate animale!
— Ciudate dihănii, într-adevăr, zise el ridicând capacul căruciorului.
Cu ajutorul unei prăjini înzestrată cu un cârlig, scoase dinăuntru un leș puturos, pe care-l zvârli în țarc.
— Nu-s mofturoase, am zis, arătând carnea putredă. A ridicat din u-meri.
— Nu vor decât asta. Sunt idioate de-a binelea. Mă rog, scăpăm ieftin cu hrana.
Am încuviințat. Una dintre carapace scârțâi pe sol. Înceată, puternică, o dihanie se ridicase, de parcă cineva ar fi acționat un cric. Am văzut că stătea pe o pădure de prelungiri, de filamente amintind tufele cărnoase ale tentaculelor unei actinii. Zadarnic am încercat să le număr. Putea fi o iluzie, un fel de blană năclăită de murdărie, dar mi s-a părut că făpturile nu erau patrupede.
Animalul își legănă capul ca și cum ar fi încercat să repereze, după mirosul puternic, halca cea mai apropiată. Atunci am simțit un șoc. Ex-crescența de pe creștetul capului se întredeschisese pentru o fracțiune de secundă și dezvăluise un ochi, în întregime albastru și ager. Cred că s-a uitat la mine. Nu sunt chiar sigur. Dar, în acel scurt răgaz, am fost parcă izbit în moalele capului. În ochiul albastru citisem cruzime, hotărâre și in-teligență. Am simțit că mi se zbârlește părul într-un reflex nestăpânit, dar ochiul se și închisese. Jivina se îndreptă atunci fără șovăială către o bucată de carne și, fără s-o miroase măcar, înaintă până o acoperi cu totul și se prăbuși peste ea. Poate că în felul ăsta nu voia decât s-o frăgezească, să-i grăbească procesul de putrefacție, dar mi-am închipuit mai curând un pântec dezgustător și cenușiu, în care se deschidea o mare gură hăpăitoa-re.