Выбрать главу

Dihania lăsase pe locul de unde plecase, în solul țarcului, bătut totuși cu maiul, o urmă lungă, un fel de cuib. Pentru a se afunda așa, dacă nu erau obișnuite să sape, animalele trebuiau să aibă o greutate uriașă.

Paznicul, care nu părea să fi observat ceva neobișnuit, nu-mi fu de prea mare ajutor. Se ocupa doar de puțină vreme de noii pensionari. Nu le știa numele și nici locul de baștină. Nu-i găsea mai ciudați decât cea mai mare parte a animalelor din Zoo, căci era un om simplu, dar mi s-a părut că-i pricinuiau o silă instinctivă, pe care poate numai înfățișarea lor o explica îndeajuns. Am prins deodată un miros, atât de slab, încât îmi scăpase până atunci, semănând cu mirosul împuțit degajat de unii viermi, în clipa când sunt striviți. Dar a fost mai mult o bănuială, pe care stărui-toarea duhoare a cărnii putrede o acoperea aproape cu desăvârșire.

Dacă n-aș fi avut patima științelor naturale și dacă îndelungatele mele vizite la Muzeu nu mi-ar fi îngăduit să mă împrietenesc cu mulți dintre cercetătorii lui, totul s-ar fi terminat, de bună seamă, așa. De altfel, în ciu-da silințelor mele, n-am aflat mare lucru. S-ar fi zis că, până atunci, ni-meni nu se interesase într-adevăr de cârliacii giganți. Ne apropiam de perioada vacanțelor. Profesorii, conferențiarii, asistenții și studenții începuseră să fie obsedați de examene. Cei ce dispuneau de puțin timp liber profitau de el pentru a organiza cercetările pe care aveau să Ie conducă în cursul verii. Pe deasupra, cei mai mulți dintre cercetătorii pe tărâmul științelor naturale se limitează de bunăvoie la un domeniu îngust. Era limpede că, oricât păreau de ciudate, animalele nu-i interesau nici pe mineralogiști, nici pe entomologi. Zoologii și botaniștii aveau deja cu toții programe de lucrări și nu țineau să fie scoși din ele. Dacă direcția Muzeului ar fi dispus de mai mulți cercetători și de credite mai serioase ar fi desemnat fără în-doială pe cineva care să se ocupe de noii veniți. Dar lucrurile stând așa cum sunt, trebuia așteptat până la numirea unui nou asistent într-o ramură având cât de cât legătură cu acele făpturi și până ce un profesor s-ar fi hotărât să-i sugereze studierea lor, ca subiect de teză. Până atunci animalele puteau aștepta, și știința o dată cu ele. Așa cum un distins mycolog mi-a atras, nu fără enervare, atenția, existau numai în Masivul Central mai multe duzini de soiuri de ciuperci care nu fuseseră studiate ca lumea, nici măcar clasificate, și nu exista nici-un motiv pentru a se acorda o prioritate specială unei anumite specii animale, sub pretextul că era de mari dimensiuni.

Pe de altă parte, domnea o mare nesiguranță cu privire la departamentul căruia se cuvenea să-i fie repartizată sarcina. Pe dinafară, măcar pentru un profan, făpturile semănau în parte cu arthropodele, dar dimen-siunea, lipsa antenelor și a ochilor compuși, modul lor aparent de locomoție interziceau o asemenea încadrare. Nu puteau fi trecute la repezeală nici printre reptile și amfibii. Iar o categorie intermediară nu exista. Așa că tre-buiau să rămână în purgatoriul științei.

Savanți grăbiți să părăsească totul pentru a se repezi în întâmpinarea noilor mistere nu se întâlnesc decât în romane. Un astronom demn de a-cest nume nu se va lăsa abătut de la studiul lui asupra emisiunii unei stele depărtate de cine știe ce cometă năvălind asupra Pământului. Tot așa, un zoolog competent n-ar trece strada pentru a se uita la marele șarpe de mare arătat într-o baracă de bâlci, decât dacă l-ar putea lega cumva de do-meniul său de cercetare. Știința este, în primul rând, o disciplină a spiritu-lui. Și pe lumea asta numai ziariștii se împrăștie care-ncotro, fără a ajunge vreodată undeva, devreme ce un nou subiect le solicită atenția chiar înainte de a fi izbutit să-l pătrundă pe cel vechi.

Am aflat, de altfel, că unul dintre acești redactori de fapte diverse se interesase, cu două săptămâni în urmă, de straniile făpturi pe care se grăbise să le boteze gândaci uriași, confundând probabil, așa cum fac oamenii de rând, libarca (Blatella Germanica sau Phyllodromia Germanica) cu cârliacul. Adusese cu el un fotograf, pusese trei întrebări și-și luase tălpășița. Nu s-a mai petrecut nimic, doar că într-un ziar din centrul Franței apăruse o fotografie destul de proastă, sub legenda: Gândaci sau crocodili, aceste fosile vii sunt strămoșii omului. Mai bine informate, sau mai blazate, cotidanele din capitală nu publicaseră nimic. Singur Le Monde dăduse o notiță sub titluclass="underline" O noua specie de mamifere își face intrarea la Jardin des Plantes. Nu părea să fi declanșat nici cea mai vagă curiozitate în rândul publicului cultivat.

Firește, nu m-am dedat la o adevărată anchetă care ar fi cerut o lentă și subtilă înaintare pe ramurile copacului ierarhic. Și, din pricina asta, s-ar putea să-mi fi scăpat vreo hotărâre de seamă. La vremea aceea încă nu acordam problemei o importanță deosebită. Grădinile zoologice sunt pline de făpturi foarte puțin cunoscute. Dar în timpul convorbirilor pe care le-am avut, am trezit, cu toate astea, o mulțime de reacții felurite și, uneori, surprinzătoare.

Unii dintre interlocutorii mei zâmbeau amuzați. Alții se grăbeau să schimbe vorba, ca și cum pătrunderea noii specii în citadela științei, de natură să zdruncine poate taxonomia, ar fi echivalat cu o indecență. Unii mărturisiră că nu văzuseră niciodată făpturile pomenite și făgăduiră vag să le cerceteze. Au fost câțiva care s-au supărat de ceea ce numeau zelul meu de neofit. Nu l-am putut hotărî pe nici unul să mă însoțească pentru a se uita pe loc la obiectele convorbirii noastre. În genere, mi s-a părut că deslușesc de fiecare dată o impresie neplăcută. Frica nu lipsea din asemenea manifestări, dintre care unele mi s-au părut curat morbide. Dar n-am putut stabili dacă proveneau din incapacitatea de a clasa făpturile sau dacă-și trăgeau izvorul din înfățișarea lor respingătoare.

Bineânțeles, l-am consultat pe bibliotecarul Muzeului, om de oarecare vârstă, cu o înfățișare fragilă, cu sprân-cene de zăpadă și totodată stufoase, a cărui politețe nu rămâne cu nimic în urma celei, proverbiale, a colegilor lui de la British Museum. Șchioapătă puțin, în urma unui accident. Printre cele cinci sute șaptezeci și unu de mii de volume ale Bibliotecii Muzeului, părea să nu se afle nimic în stare să-mi dea vreo informație. Nu spun că le-am cercetat pe toate.

— Distinsul profesor Schmetterlinck v-ar fi putut fi, cred, de folos, îmi zise bibliotecarul la capătul epuizantei urmăriri. Se interesa de animalele acestea.

Îmi aminteam vag de Schmetterlinck ca de un bă-trân foarte puțin distins și întrucâtva rău mirositor. Nu cred că are, într-adevăr, dreptul la titlul de profesor, căci, pe câte știu, nu și-a susținut niciodată lucrarea de diplomă. Trecuse, pe nesimțite, din turma studenților în corpul profesoral, dar fără a fi încetat să facă într-adevăr parte din cea dintâi, și am fost lesne îndemnat să cred că păstrase în el destulă curiozitate juvenilă pentru a se ocupa de făpturile în cauză.

— A plecat? am întrebat, dezamăgit.

— Firește, firește, spuse în șoaptă bibliotecarul, deși eram închiși în biroul lui. Dar ar fi mai exact să spunem că a dispărut.