— Dispărut? am repetat, fără să înțeleg.
— S-ar părea că lipsește de vreo cincisprezece zile. N-a mai fost văzut de atunci. Secretarul Muzeului a sfârșit prin a trimite pe cineva la el, pentru a afla dacă nu-i bolnav. N-a telefonat. Dar ușa era închisă, obloanele trase. Portăreasa nu știa nimic.
— A putut să se simtă rău, am spus făcând o strâmbătură, și…
— Nu, nu. Portăreasa, care era și femeia lui de serviciu, mătură în fiecare dimineață cele două odăi. S-a învoit să le arate directorului…
— S-a deranjat directorul?
— Nu chiar îndată. Peste câteva zile. Totul era în bună rânduială, ceea ce nu-i de mirare dacă ținem seama de portăreasă. Atunci cineva a părut sa-și amintească de o destăinuire pe care Schmetterlinck i-ar fi făcut-o. Urma să studieze fauna peșterilor din Ariège, în vederea unei publicări. Plecase, fără îndoială, nițel mai devreme decât la data când lua vacanță. Conform regulamentului, ar fi trebuit să anunțe Secretariatul și să lase o adresă, dar s-a dovedit că asta nu intra în obiceiurile lui. Așa că nimeni nu și-a mai bătut capul. Schmetterlinck va apărea, de bună-seamă, într-una din zilele ce vin. Între noi fie zis, lipsa lui nu mă prea supără. Are prostul obicei de a îndoi paginile și de a răsfoi cărțile, umezindu-și degetul.
— Familia lui n-a fost anunțată?
— Nu pare să aibă familie.
— Nici poliția?
Bibliotecarul tresări.
— Poliția, dragă domnule? Dar repede o mai luați! Pentru o escapadă! Păi, dacă s-ar face câte o dramă din fiecare lipsă neanunțată a unui profesor, ar trebui să recurgem la poliție de douăzeci de ori pe an. Notați că spun neanunțată, și nu nemotivată. La noi libertatea cercetătorului nu-i o vorbă goală! Nu, nu căutați un mister în toate astea. Vă spuneam doar că plecarea în concediu a distinsului profesor Schmetterlinck e regretabilă, pentru că v-ar fi putut, poate, da informații. Clipi, își deplasă cu câțiva centimetri piciorul țeapăn, își trecu mâna prin părul rar. Cu toate astea, șopti el, devenise din ce în ce mai ciudat în ultima vreme. Cu mult prea ciudat, dacă vreți să-mi cunoașteți părerea. Nu vreau să spun că purtarea lui era îndeobște scutită de ciudățenii, dar în ultima vreme întrecuse măsura. Cred că devenise cam… iertați-mi expresia… cam țicnit.
— Țicnit? am zis.
— Mi-a spus într-un rând, păstrați asta pentru dumneavoastră, că animalele acelea vorbeau, că vorbeau între ele. Firește, am crezut că glumește, dar părea serios ca un Inspector General. Animale! Care vorbesc! într-o grădină zoologică!
— Le-a cercetat multă vreme? am întrebat.
— Mult prea multă, după părerea mea. Dar nu l-au prea interesat, de vreme ce, până la urmă, a plecat în Ariège.
— Ei bine, aș fi fericit să-l văd când se întoarce, am spus, în chip de concluzie.
Dacă-mi pot îngădui să anticipez asupra urmării povestirii, trebuie să atrag atenția asupra faptului că tare mă îndoiesc să-l mai văd vreodată pe profesorul Schmetterlinck, chiar de-aș scăpa de aici. Nu dispun de nici o dovadă putând elucida misterul dispariției sale. Poate că s-a întors, pur și simplu, din Ariège. Sau poate că m-a precedat aici și a fost dus într-altă parte, sau soarta i-a fost pecetluită. În această ultimă ipoteză nu pot decât să aduc un emoționat un omagiu lucidității care I-a condamnat, din păcate, întocmai ca și pe mine, la imprudență.
Cercetările fără rezultat nu-mi potoliseră curiozitatea, mai degrabă o stârniseră. Îmi petreceam aproape tot timpul liber în imediata apropiere a țarcului cârliacilor giganți. La început mă așezam foarte aproape de zăbrele, apoi m-a cuprins un fel de rușine, fără să pot spune dacă venea din teama ca vreun paznic să nu se mire de contemplarea mea stăruitoare sau din gândul că animalele se puteau simți observate. Umblam în sus și în jos pe alee. Mă făceam că mă interesez de cușca de alături, a rhynogradelor, sau priveam de departe, pe deasupra peluzei unde pășteau okapii. Aveam simțământul fără noimă, dar din ce în ce mai puternic, că giganții mei cârliaci se abțineau în prezența mea de la orice activitate, pentru a-și scoate pârleala de îndată ce le întorceam spatele. Aș fi vrut să le surprind obiceiurile și mă și pregăteam pentru revelația vreunei mârșăvii, măcar că experiența animalelor m-a obișnuit cu astfel de lucruri și cred sincer că am părăsit în cea mai mare parte antropocentrismul care-i îndeamnă pe prea mulți să extindă la tot regnul animal categoriile morale și concepția noastră despre decență. Dacă n-ar fi avut o înfățișare atât de bizară, aș fi zis că animalele se încăpățânează să-și joace rolul de pensionare ale unei grădini zoologice. Le-am văzut de două sau trei ori luându-și masa, dacă pot numi așa respingătoarea operație pe care am mai descris-o. Și, tot gândindu-mă la fascinația aproape morbidă pe care o exercitau asupra mea, am înțeles că provenea din privirea ochiului albastru, rece și aspru, inteligent, care se ațintise asupra mea, la prima noastră întâlnire.
Dar pleoapele frontale rămâneau acum, cu încăpățânare închise. Câteodată, întorcându-mă, aveam impresia că trei sau patru pupile necruțătoare se îndreptau spre spatele meu, dar, oricât de repede m-aș fi răsucit, nu puteam vedea decât umflătura cărnoasă neplăcută, a frunții. Nici măcar nu mai eram sigur că văzusem un asemenea ochi. Nu fusesem oare înșelat de vreo lucire a carapacei? Imaginația nu-mi jucase vreo festă? Aș fi fost mai îndemnat s-o cred dacă iluzia m-ar fi izbit chiar atunci, și nu pe când animalele mă mai lăsau destul de indiferent. Nu dădeam o prea mare însemnătate celor câteva cuvinte șoptite de bibliotecar, cu privire la ciudata nebunie a bătrânului Schmetterlinck. Dar mi se întâmpla să-mi pun tot felul de întrebări. Căci posesorul unui ochi de felul celui pe care îl văzusem era în stare să vorbească, de asta eram sigur. Se spune de multe ori că privirea animalelor e grăitoare, înțelegându-se printr-asta că exprimă întreaga emoție pe care o transmite. Dar, măcar în amintirea mea, ochiul acela mi se părea de natură să completeze un limbaj. Înțelegeam, explicam aproape ciudata năzărire a lui Schmetterlinck. Dacă aș fi îndrăznit, aș fi înaintat până în dreptul barei și aș fi încercat să mă adresez cârliacilor giganți, pentru a le înregistra reacția. Dar mă temeam să par caraghios, dacă nu sărit. Într-adevăr, n-aș fi vrut să le șoptesc doar «mititelul, mititelul», cum i-am văzut pe unii în fața crocodililor, a elefanților, a șerpilor și chiar a păianjenilor, la vivarium, ci să le adresez un adevărat discurs, să le pun întrebări; apoi, dacă ar fi vădit vreun semn de înțelegere, să încep să-i învăț limba noastră, pornind de la cuvintele simple. Dar activitatea neîntreruptă, forfota vizitatorilor, sosirile neașteptate ale paznicilor mă opreau și-mi stânjeneau până și observațiile. Veneam la orele de mai puțină afluență, dimineața devreme, sau seara, chiar înainte de închidere, dar, dacă pe alei nu se vedeau atunci mai de loc vizitatori, grădinarii umblau de colo-colo, paznicii verificau zăbrelele și broaștele, iar oamenii de serviciu strângeau gunoaiele aruncate de public. Trișam nițel și nu plecam decât atuni când se închideau porțile, bucurându-mă de bunăvoința paznicilor și portarilor față de un om al casei. Toate strădaniile nu făceau decât să-mi întărească părerea că, în lipsa mea, se petreceau acolo lucruri ciudate.
Într-o dimineață, când mă strecurasem în Jardin de Plantes o dată cu personalul, cu mult înainte de deschiderea pentru public, am băgat de seamă că poarta țarcului era întredeschisă. Probabil că m-am năpustit pe alee strigând și nu mi-am venit într-adevăr în fire decât atunci când un paznic, cel cu accent belgian, mă apucă de braț și-mi spuse, holbând ochii și țuguindu-și buzele sub mustața lui groasă, de focă: