— Ei bine, domnule, dar ce-ați fi văzut?
A trebuit să fac un efort uriaș pentru a nu-i răcni în față: «Cârliacii au deschis poarta și au fugit!» M-am stăpânit în cele din urmă și am șoptit:
— Poarta-unei-cuști-e-deschisă și mă tem că animalele au șters-o.
S-a schimbat la față și și-a tras mâna de pe brațul meu. A început să alerge în direcția pe care i-o arătasem. M-am temut pentru o clipă să nu găsească poarta închisă, cum se cuvenea, și două explicații cu putință mi se înfățișară îndată, fără să pot hotărî la care m-aș fi oprit, dacă era cazul, deși amândouă erau la fel de neverosimile. Sau avusesem o halucinație, sau ocupanții cuștii închiseseră ei înșiși poarta, adăpostindu-se îndărătul năzărelii ce-mi va fi pusă în seamă și mascându-și astfel vicleșugul. Dar poarta era într-adevăr deschisă. Paznicul mă măsură bănuitor. Știam ce gândea. Pe de-o parte mă cunoștea în-trucâtva, îmi prețuia de ajuns purtarea pentru a mă socoti un om cu scaun la cap și nu vedea în mâinile mele nici o unealtă care să-mi îngăduie să meșteresc broasca, la drept vorbind cât se poate de simplă; pe de alta, experiența îl pusese în contact cu destui dezechilibrați cu aspect inofensiv, dar a căror pasiune pentru animale lua pe neașteptate o formă de ajuns de violentă pentru a-i îndemna să le elibereze sau să se strecoare în cuștile lor. Adevărul e că violența reacției mele și intensitatea emoției de care dădusem dovadă în fața gravei încălcări a regulelor unei grădini zoologice bine întreținute pledau în favoarea mea; dar un observator perspicace ar fi văzut poate în ele tresărirea febrilă a unei conștiințe alarmate. N-aș fi fost eu însumi prea departe de a-mi atribui o asemenea subtilitate și de a crede în propria mea vină dacă nu m-aș fi știut cu desăvârșire incapabil de a forța o încuietoare, chiar dacă aș fi dispus de arsenalul complet al unui spărgător. Din fericire, paznicul nu era atât de perspicace și bănuielile i se risipiră repede.
— Iar s-a pilit c… mormăi el, după cum mi s-a părut că înțeleg. Le-a schimbat culcușul și a lăsat poarta deschisă.
A făcut atunci o faptă, pe care o cred curajoasă. S-a aventurat singur în țarc, numai cu legătura de chei drept armă, și a tras după el poarta, care s-a închis cu un zgomot asurzitor. În incinta absolut pustie s-a îndreptat spre peștera artificială. A pierit înăuntru pentru o clipă, apoi s-a ivit din nou, scărpinân-du-se la ceafă. Atunci, când nici nu-și dădea seama de curajul lui, mi-a apărut aureolat de o anume măreție.
— Nici o problemă, zise el, sunt toate acolo. Ce mă miră e că am văzut opt. Credeam că nu-s decât șapte. Ultima dată le-am numărat greșit, pesemne. Sunt toate mari și nici nu-i vremea… Mi s-a părut că se întreabă, ca și mine, care privisem doar mai larg problema, cum se reproduceau neobișnuitele făpturi. La urma-urmei, nu-i treaba mea! hotărî el. Închise cu băgare de seamă poarta, verifică broasca încercând-o cu una dintre cheile lui, trase de câteva ori, în sfârșit, păru mulțumit. Se întoarse către mine, cam stânjenit: Ar fi bine s-o lăsăm baltă, zise, uitându-se în pământ. Am putea avea necazuri… să fie nevoie de un raport. L-am asigurat de tăcerea mea. S-a înseninat: Nu sunteți un om rău, zise în cele din urmă. Dacă aveți cumva nevoie de răsaduri, n-aveți decât să spuneți.
Grădinăritul nu mă interesează din cale-afară, dar dovada de prietenie pe care mi-o dădea astfel m-a mișcat, ca unul ce știu ce luptă necurmată duc paznicii cu amatorii de plante și, îndeosebi, de cactuși. Îndrăzneala și ingeniozitatea hoților nu dă înlături de la nimic. Pe moment nu mi-a trecut prin minte că încerca să-mi cumpere tăcerea. Ca să-i fac plăcere i-am spus că, la nevoie, am să-i dau de știre. Și mi-am luat rămas-bun, poate cam prea repede, înainte de a-i lăsa răgazul să-mi propună niște legume. Incidentul era închis.
Versiunea pe care mi-o dăduse era plauzibilă. Dacă te gândeai, era chiar singura verosimilă. Dar nu mă mulțumea: eram gata să construiesc o mulțime de ipoteze pornind de la licărirea de inteligență pe care o văzusem, o singură dată, în cel de al treilea ochi al unui cârliac. Îmi închipuisem cârliacii meșterind noaptea închizătoarea alcătuită dintr-un arc ce trebuia împins și o pană ce trebuie făcută să lunece, apoi împrăștiindu-se în adormita Jardin des Plantes, poate chiar pe-afară, și înapoindu-se în cele din urmă, în țarc, în zori, așa cum se zice că ar fi făcut unele maimuțe, înainte de a li se înzestra cuștile cu închizători prea complicate pentru degetele lor ingenioase. Nu-mi mai găseam liniște nici în somn. Ca măsură de igienă și, totodată, pentru a mă potoli, m-am apucat să fac lungi plimbări nocturne pe lângă Jardin des Plantes, care începură să semene a ronduri. Grădina Zoologică nu doarme niciodată. Și, în vreme ce zgomotele orașului se domolesc, răgetele, urletele, lătrăturile, miorlăiturile, nechezaturile, trompeta elefanților și urletul lupului, rânjetul hienei și țipătul bufniței se propagă din aproape în aproape. În puterea nopții, jungla începe la două străzi mai încolo. O junglă cosmopolită, amestecată, utopică și neobișnuit de pașnică. Mergeam de-a lungul gardului cu zăbrele, mă opream din când în când, pândind în corul de glasuri semnele unei panici anormale. La capătul străzii, în dreptul intrării în labirint, curgea fântâna lui Cuvier, dar nici un animal nu venea să bea de acolo. Porțile erau închise cu încăpățânare. Când scârțâiau, de ațâțare sau de frică îmi simțeam inima bătând mai tare. Dar numai vântul încerca să le forțeze. Și, deși erau mâncate de rugină, ar fi trebuit să le mai zgâlțâie timp de decenii pentru a le smulge din țâțâni. Încercam să străpung bezna. Zadarnic. Mi se părea că sunt pândit, că nu se întreprinde nimic numai pentru că eram acolo, prea la vedere. Nu mai aveam răbdare să stau pe dinafară. Apucam zăbrelele, ca și cum aș fi vrut să le smulg sau să mă cațăr pe ele. O rafală de urlete sporite îmi îngheța deodată inima sau mă îndemna să sper în nu știu ce dezastru. Căci, mărturisesc astăzi — și mă îndoiesc că, în împrejurarea în care mă aflu, vreun cititor va avea cruzimea să mă condamne — așteptam și nădăjduiam ceva. Poate numai o dezmințire categorică, de natură să-mi redea liniștea, dar ce fel de dovadă m-ar fi putut mulțumi? Mai curând o revelație, un semn, o umbră care să-mi dea o fărâmă a realității din care mă simțeam exclus. Și căscam ochii mari, în-cercând să văd prin frunzarele ce înăbușeau lumina felinarelor, turbând că sunt despărțit în felul ăsta de enigmă chiar în clipa când ea se dezvăluia, poate. Am zguduit de multe ori cu furie clanța porților care-mi opuneau rezistență. Ce n-aș fi dat să locuiesc într-una dintre clădirile burgheze ce mărginesc Zoo-ul pe latura lui de sud-vest! Era unul dintre visurile mele cele mai vechi, dar căpăta atunci o nouă putere.
Întâlneam deseori agenți de poliție care-și făceau rondul de noapte. M-am temut, la început, să nu li se pară suspectă insistența mea de a scruta bezna. Dar aparițiile mele regulate îi făcură probabil să creadă că îndeplineam vreo funcție discretă. Ajunseră să mă salute, mai întâi rece și scurt, apoi saluturile se lungiră și se oficializară, cumva. Mi-am dat seama că oamenii ăștia de treabă se plictiseau și că nu doreau nimic mai mult decât să pălăvrăgească pentru a omorî timpul. Îmi făcea plăcere să-i învăț să recunoască strigătele feluritelor specii animale. În schimb, căpătam frânturi de informații referitoare la ceea ce se petrecea în orele când îmi întrerupeam veghea. Mi-am îmbogățit așa cunoștințele cu privire la folclorul cartierului. Sunt pe-acolo destui vagabonzi. În genere, polițiștii nu le vor răul, deși concepțiile metafizice și morale ale acestor două categorii ale umanității sunt destul de depărtate. Paznicii de la Jardin des Plantes, dimpotrivă, îi urmăresc cu înverșunare pentru că, mai ales în nopțile frumoase de vară și în puterea iernii, când căldura degajată de sere menține în jurul lor o temperatură primăvăratecă, amărâții se străduie să-și petreacă noaptea în incintă și, dacă se poate, să doarmă în fânul pus la păstrare sau într-o cușcă goală. Și nu trece anul, îmi ziceau polițiștii, pe jumătate serioși, pe jumătate sceptici, fără ca vreun vagabond să piară, mâncat de o fiară căreia, imprudent și involuntar, îi ceruse găzduire. După ei, paznicii nu erau întotdeauna străini de asemenea accidente. O poartă se închide repede, când alta se deschide. Bineânțeles, direcția Muzeului nu afla nimic. Cât privește paznicii, nu-și băteau capul să risipească zvonurile circuiând pe seama lor, sperând poate ca prin asemenea legende să-i facă pe feluriții pierde-vară să nu mai ia Zoo-ul drept caravanserai. În cursul ultimilor ani, cel puțin, nu se putuse dovedi nimic. Nu se deschisese nici o anchetă. Dar în cursul ultimelor luni fauna umană a cartierului se ușurase de câteva specimene. Jo Momeală, Fernand Știrbul și Fund-Mărunt, binecunoscuți pentru stăruința lor în a frecventa zi și noapte aleile și dependințele Zoo-ului, nu-și mai arătaseră nici una dintre șuvițele hălăciugilor lor năclăite. Poate că apropierea zilelor frumoase îi îndemnase să se ducă la cerșit pe Coasta de Azur, poate că vreo mașină-i răsturnase prin alt cartier și zăceau pe vreun pat de spital sau, mai rău, la morgă, așteptând ca viitorii doctori să binevoiască a-și deprinde scalpelul pe bietele lor schelete, poate că, într-o seară de beție sau de slăbiciune, se înecaseră în Sena? Sau poate reînoiseră o veche tradiție, sfârșind sub colții unui leu. Eu aveam o altă teorie, pe care am păstrat-o pentru mine. Mă gândeam la dispariția bătrânului Schmetterlinck și, dacă nu prea credeam că exasperarea putea duce paznicii de la Jardin des Plantes până la pierderea oricărei omenii, îmi închipuiam prea bine groaza de care sărmanii vagabonzi fuseseră cuprinși pomenindu-se, chiar pe aleile Zoo-ului, prăzile unei vânători neașteptate. Strigaseră oare? Dar avuseseră măcar răgazul să strige?