— Animalele au fost al dracului de ațâțate ieri dimineață, îmi spuse un polițist, într-o noapte. Între două și trei, mai că n-au încetat să urle.
Am dat din cap cu tristețe. La ora aceea mă aflam în pat, bucurându-mă de un somn aproape liniștit.
— Ce-i drept, aveau de ce, supralicită celălalt. Cred că cineva făcea experiențe sau fotografii. Am văzut lumini cam peste tot și după aia, deodată, un fascicol roșu, apoi verde, gros cât degetul mic, care s-a tot plimbat până s-a ridicat, fără veste, drept spre cer. Trecea într-una de la verde la roșu și de la roșu la verde. Ai fi zis că-i un drug.
Am întrebat dacă făcuseră vreun raport.
— De ce? se răzvrătiră într-un glas. Ce-i rău într-asta? Și, la urma urmei, se petrecea înăuntru, nu în stradă. Nu pe terenul nostru. Dacă s-ar fi plâns careva, mă rog. Dar ce se întâmplă de cealaltă parte a gardului, îmi spuseră, e treaba dumitale, lăsându-mă astfel să înțeleg că-mi atribuiau o răspundere în sferele înalte ale Muzeului.
Nu prea știu de ce am bălmăjit ceva cu privire la secret, la care mi-au răspuns mormăind Apărare Națională, mi-au făcut cu ochiul și mi-au dovedit un respect și mai mare. Plimbările mele le apăreau acum într-o nouă lumină. Cedau deliciilor conspirației.
Coboram, pe strada Cuvier, către cheiul Saint-Bernard. Se opriră și cel mai jovial întinse un deget:
— Uite, cam de aici pornea socoteala aia luminoasă.
Ne aflam chiar sub clădirea secției de fiziologie generală și comparată. Punctul pe care mi-l arăta coincidea cu direcția țarcului cârliacilor giganți.
— Strașnică idee, zise el, să faci experiențele aici. Un loc discret. Pe nimeni nu l-ar duce mintea! Eu, dacă nu mi-ați fi spus…
Îl bănuiesc pe celălalt polițist de a fi pus capăt perorației printr-un cot bine plasat. Am încercat să rămân rece, dar tremuram de ațâțare. Incidentul era, într-adevăr, neașteptat. Lumina și zarva la care polițiștii fuseseră martori puteau să n-aibă nici o legătură cu cârliacii. Sau puteau proveni de la experiențe făcute pe cârliaci. Sau, în sfârșit, puteau fi pricinuite de cârliaci. Ultima ipoteză n-avea nici un sens și, dacă-mi trecu prin minte, o alungai îndată. Dar a doua zi mi-a fost cu neputință să obțin, din partea obișnuiților mei informatori de la Muzeu, nici cea mai mică indicație cu privire la vreo cercetare făcută pe cârliaci. Dacă era vorba de un secret, era bine păstrat. Ba mă cam îndoiam, chiar, că putea fi păzit până într-atât. După cum vă închipuiți, Muzeul n-avea nici un fel de tradiție militară.
Atunci m-am hotărât să intru noaptea în Jardin des Plantes sau să mă las închis într-o seară și să pândesc ce se petrece în preajma incintei cârliacilor giganți. Ținând seama de înălțimea gardului, cea dintâi soluție mi se păru a-mi depăși posibilitățile. A doua, mi se păru mai lesnicioasă, de vreme ce o aplicau și vagabonzii. Faptul că mai mulți dintre ei pieriseră, poate, în aventura asta nu-mi clinti hotărârea. Dacă na prin putere fizică, îi întreceam, cu siguranță, prin ingeniozitate. Cunoșteam Jardin des Plantes și oaspeții lui, lăsând la o parte cârliacii, așa că n-aveam să dau de bucluc. Voi lua cu mine, în lipsa altor arme, un baston zdravăn și ferecat. În cazul cel mai rău, aveam să mă adăpostesc în odăița Societății Prietenilor Muzeului, a cărei ușă se deschide cu ușurință.
Chiar lângă menajerie și în prelungirea Școlii Botanice se află un țarc aparent părăsit, parcul ecologic, în care feluritele plante din Île-de-France sunt lăsate să crească în voie. Locul e împrejmuit cu un gard destul de mărunt. Relieful terenului, grosimea boschetelor, densitatea bălăriilor îngăduie să te ascunzi cu ușurință. Am hotărât să mă vâr acolo.
A trebuit să aștept, nu fără enervare, ca o pereche să înceteze a se deda, chiar lângă locul pe care mi-l alesesem, la niște efuziuni foarte puțin științifice. Un scaun așezat lângă gard, o cracă de care m-am apucat, un salt, și m-am regăsit în ilegalitate! Am ocolit o clădire mică, nu fără a lua sub braț unul dintre scaunele pliante pe care administrația le pune la dispoziția vizitatorilor. Avea să-mi ușureze întoarcerea și să-mi îngăduie să aștept, in cele mai bune condiții, ora potrivită. Toate ușile micului depozit, în care sperasem să mă adăpostesc, erau închise. Așa că m-am afundat pe cât am putut în tufișuri, nu fără riscuri, pentru că se făcuse aproape nouă și era întuneric de-a binelea. Eram conștient de faptul că săvârșisem o crimă științifică minoră, perturbând mediul sălbatic. M-am străduit barem, fără succes, mă tem, să nu las nici o urmă.
M-am așezat pe pământ într-o mică vâlcea, neîndrăznind însă să mă folosesc de scaun, ca nu cumva să fiu văzut de afară. Apoi am lăsat orele să se scurgă. Pașii paznicilor se vătuiră. Curând tăcerea n-a mai fost tulburată decât de tunetul înfundat al circulației de pe cheiuri, care descreștea și el, precum și de urletul întâmplător al vreunei fiare. Știam din experiență că atavismele se redeșteaptă și că cel mai cumplit concert începe doar la miezul nopții. N-aș prea putea spune azi în ce direcții mi se îndreptară gândurile. Treceam prin momente de teroare irațio nală ce mă scăldau în sudori și prin altele, de un calm olimpian. Cu capul pe spate, sprijinit pe o pernă de ierburi înalte, priveam stelele. Luminile pâlpâitoare ale unui avion străbătură într-un rând cerul, răscolind constelațiile și m-am gândit la apropierile mincinoase și la falsele frontiere care determină imaginea pe care ne-o facem despre lume. Doi polițiști măsurau strada Cuvier. Zidul încojurând Jardin des Plantes mă apăra deocamdată de ei cu mai multă siguranță decât un continent, în cazul când crima mea ar fi fost dată în vileag. Lipsa unui nume, a unui loc de baștină, a unei familii, îmi condamna cârliacii la indiferență. Iată cum rămân oamenii orbi la ce-i face să se împiedice, atâta vreme cât nu li se arată piedica, și încă și atunci mai susțin deseori că simțurile le sunt perfecte și că misterul nu există.