Mi-am spus că, dacă veghea mea de noapte rămâne fără rezultat, aș putea rămâne acolo, în inima mărăcinișului și să devin un Robinson modern în inima unuia dintre cele mai mari orașe ale planetei. Să refuz agitația absurdă a lumii exterioare și să aștept ceasul adevărului.
M-am străduit de nu știu câte ori să văd ora pe cadranul luminos al ceasului, fără a îndrăzni să-mi aprind lampa de buzunar și căznindu-mă să tot schimb în cifre palidele dungi verzui ale arătătoarelor. Până la urmă mi-am desfăcut scaunul pliant și m-am așezat, clătinându-mă pe solul inegal, întinzându-mi cu voluptate membrele înțepenite de răcoreala ierbii. Mulțumit, mi-am decernat toate brevetele de mare spion, tot sucind și răsucind între degete mânerul bastonului. Către ora unu n-am mai avut răbdare. M-am întors pe unde venisem, ajutându-mă câteodată cu scurtele fulgere ale lanternei, temându-mă să nu atrag atenția enigmaticilor experimentatori descoperiți de către polițiști, dar temându-mă. Încă și mai tare că-mi scrântesc glezna. M-am pomenit, fără multă tevatură, pe aleie. Mai aveam de trecut o barieră, Menajeria.
Am izbutit, clădind o remarcabilă schelărie de scaune, care a trebuit să stârnească, a doua zi, mânia paznicilor. Aveam de gind, bineînțeles, să pun totul la loc, dar am fost împiedicat s-o fac.
Eram, în sfârșit, înăuntru. Mă temusem că voi dezlănțui un vacarm infernal. Mirosul se simte de departe, oricât de încărcat de duhori grele ar fi aerul Menajeriei. Dar tăcerea nu fu întreruptă. Înaintam, pe jumătate aplecat, încercând să evit scârțâitul pietrișului sub tălpi. Am ajuns în dreptul țarcului cârliacilor. Duhoarea lor cumplită mă strânse de gât.
Poarta era deschisă. Inima mi s-a oprit. Până să înceapă să bată am și aprins, fără să-mi dau seama, lanterna. Țarcul era pustiu. Am făcut atunci un lucru de care, cu siguranță, nu m-aș fi crezut în stare. Cu bastonul ridicat, cu lanterna în stânga, am înaintat în arenă. Gura peșterii artificiale vărsa o beznă pe care fasciculul de lumină al lanternei nu părea în stare s-o împrăștie.
Îmi amintesc că am auzit, de pe alee, un zgomot umed. O masă enormă, din care se prelingea apa, era târâtă pe pământ. O pală de duhoare îmi pătrunse în nări, îmi umplu plămânii și mă făcu să sughit. Am vrut să mă întorc, dar picioarele nu mă mai ascultau. O vibrație îmi străbătu șira spinării, explodă în țeastă. M-am întrebat dacă asta e frica. Lanterna și bastonul îmi scăpară din mâini. Eram sigur că aveam să mor și, lucru ciudat, mi-a fost cu neputință să-mi amintesc cum mă cheamă. Apoi oasele mi s-au lichefiat și am început să curg pe jos, capul mi s-a izbit de pământul bătătorit, chiar în dreptul lanternei. Fasciculul de lumină mi-a pătruns în ochi. Apoi totul s-a stins.
Mirosul era pretutindeni. Aveam ochii închiși, lipiți. Eram ghemuit, cu genunchii la bărbie, poziție pe care n-o mai luasem cu siguranță de la vârsta de patru ani. Eram complet gol. Dar nu era prea frig. Dacă mă mișcăm, dădeam în toate părțile de ceva moale și călduț.
Mă aflam într-un cocon.
Am deschis ochii. Am văzut în jur niște mărunte puncte luminoase, portocalii, și care nu luminau mai viu decât licuricii. Mi-am spus că mă aflu sub pământ,
În adâncurile unei vizuini și mi s-a părut că tone de lut aveau să se prăbușească peste mine. Mi-a fost frică. Am închis ochii. Capul mi se odihnea pe un fel de pernă. Mi-am mișcat mâinile, prinse între pulpe și coapse, cu degetele mari în afară și aproape atingându-mi genunchii. M-am întins încet. Am deschis ochii, din nou.
Lumina era atât de slabă, încât culorile păreau șterse și abia dacă îmi puteam vedea degetele. În jur, universul era alcătuit din filamente. Închipuiau pe jos, unde erau mai numeroase și mai strânse, un fel de saltea. Peste capul meu, la nu mai mult de douăzeci de centimetri, puteam desluși, printre fibre, un fond cenușiu. Am întins mâna, mi-am strecurat anevoie degetele printre filamente și am izbutit să culeg nițel pământ.
Era lut, într-adevăr, fără urmă de humus. Mă aflam la cel puțin cinci sau șase metri sub pământ, poate mai mult. M-am întrebat la ce adâncime începe stratul calcaros. Știusem cândva. Mi-era cu neputință să-mi amintesc. Am încercat să rup o fibră. Mi-am rănit degetele, dar n-am izbutit. M-am răsucit pe burtă. Perna strecurată sub cap era un pachet cu haine. Ale mele. Le-am scotocit, căutându-mi briceagul. Nimic nu mi se părea mai important decât să rup o fibră. Hainele-mi fuseseră căutate cu băgare de seamă și buzunarele erau goale. Doar mai târziu, într-o cută a căptușelii surtucului, am descoperit rezerva unui pix, cu care scriu rândurile astea. Mi-am dat seama că, mai de peste tot, fuseseră decupate din haine niște pătrate de stofă. Cămașa de nylon, mai ales, fusese folosită din plin. Nu mai rămânea din ea decât un fel de dantelă. Am renunțat s-o mai pun. Cureaua, ciorapii și pantofii lipseau la apel. Cravata fusese tăiată în fâșii subțiri, ce urmăreau cu luare-aminte motivul țesăturii. Mi-a venit greu s-o recunosc. Contorsionându-mă, am izbutit să-mi trag pantalonii și să-mi pun haina, și am răsucit rămășițele cămășii pentru a face din ea un soi de fular, pe care mi l-am legat la git. Am suferit dintotdeauna de gât.
Am început să mă târăsc de-a-ndaratelea, căci n-aveam loc să mă întorc în tunelul care se deschidea în dreptul picioarelor. Am sfârșit prin a ieși într-un culoar destul de mare, în care am putut să mă ridic. Avea o secțiune grosolan circulară. Era și el luminat de licuricii portocalii. Deschideri de felul celei ce-mi îngăduise să trec se căscau cam pretutindeni, în cea mai mare neorânduială.
Șovăind, am așteptat o clipă, apoi am pornit. Eram neliniștit, mai degrabă decât speriat. Mă durea capul și toți mușchii ini-erau înțepeniți. Dacă nu voiam să mă prăbușesc, mai de vreme sau mai târziu, într-o panică abjectă, trebuia să întreprind ceva.
Puteam sta în picioare. Creștetul abia daca-mi atingea tavanul tunelului. Culoarul era sinuos. Mi-am spus mai apoi că civilizația lor nu cunoștea, cel puțin în toate manifestările ei concrete, linia dreaptă.
Și apoi i-am văzut. M-am sprijinit de perete și am vomat. Erau acolo, în picioare, într-o sală, cu trupurile odihnindu-li-se pe o scârboasă pădure de viermi ce mișunau, și-și îndreptau spre mine ochii albaștri de ciclopi, îndoindu-și râtul către piept. Cârâiau și șuierau. Am sughițat, aveam ochii plini de lacrimi, am scuipat bale cu fiere. I-am înțeles deodată pe oamenii care urăsc păianjenii sau șerpii până a simți că, atunci când îi văd, nu-i mai țin nervii. Era ceva ce nu cunoscusem, dar am înțeles de cum i-am văzut. Și am înțeles că, pentru ei, eu eram păianjenul sau șarpele.
N-are rost să-mi povestesc captivitatea în amănunt, cu atât mai mult cu cât am pierdut cu desăvârșire simțul timpului și memoria mă lasă. Îmi amintesc limpede tot ce a precedat sosirea mea aici. Dar tot ce s-a petrecut între timp alcătuiește o magmă nedeslușită. Nu sunt sigur nici măcar de ordinea evenimentelor. N-are, de altfel, o prea mare însemnătate. Am să încerc doar să rezum ce am aflat, deși totul se reduce la foarte puțin.