Cred că mă aflu sub Jardin des Plantes, într-un labirint din care nu sper să mai scap. N-am decât o vagă idee cu privire la dimensiunile lui. Sunt încredințat că se afundă în măruntaiele pământului cu mult mai mult decât trecerile a căror explorare mi-e îngăduită. Căci, dacă n-au pus piedici în calea mea, mă izbesc într-unele direcții de câte un opercul țesut din fibrele care acoperă pereții și pe care nu le pot rupe. Ei le străbat dizolvându-le și lipindu-le la loc, în urma lor.
Sunt sigur că labirintul comunică sus, în Jardin des Plantes, cu peștera artificială din țarc și că pe acolo m-au adus, neînsuflețit, pe tărâmul lor. Poate că mai există și alte ieșiri? Mi-au rămas necunoscute. N-am aici decât statutul unui animal domestic. Nu mă maltratează, dar mă supun la testuri, mă cercetează cu regularitate și mă silesc să îndeplinesc mici treburi cărora, de cele mai multe ori, nu le înțeleg rostul. Par să nu cunoască aproape de loc metalul și folosesc pentru mașinile lor și, pe câte mi s-a părut, chiar pentru a conduce electricitatea, un fel de materiale plastice. Cunoștințele lor de chimie organică trebuie să le depășească mult pe ale noastre. Sunt incapabil să le înțeleg tehnologia, fie pentru că nu mă pricep să interpretez ce văd, fie pentru că nu mă lasă să ajung la nimic în stare să-mi ofere vreo indicație. Comunică între ei, cel puțin în egală măsură, prin mișcările scârboaselor lor pseudopode, ca și prin strigăte și fluierături foarte ascuțite.
Dar n-am reușit să aflu dacă bătrânul Schmetterlinck și-a putut confirma teoriile. Nu știu care i-a fost soarta. N-am găsit nici urmă de făptură omenească. Poate că sunt conștienți de primejdia pe care ar reprezenta-o o ceată de prizonieri și-și țin victimele în sectoare izolate cu grijă. Poate că l-au ucis. Au o putere de neînchipuit. Nu m-am răzvrătit. Voi fi luat poate drept laș, dar nu îndrăznesc să mă apropii de ei, chiar dacă m-am obișnuit întrucâtva cu înfățișarea și mirosul lor. De altfel, cred că revolta nu mi-ar sluji la nimic. Vreau să rezist cât voi putea mai mult, nu pentru a-mi prelungi viața, cât pentru că sunt aici, în mod conștient, un agent al omenirii. N-am intrat de bună-voie în bârlogul lor, dar dacă nu mi-aș fi dus ancheta până la ultimele consecințe n-aș fi căzut în puterea lor. Făcând asta, am aflat un lucru mărunt. Că poți deveni erou din întâmplare sau încăpățânare, cum poți ajunge erou, cel puțin în egală măsură, datorită curajului. Cred că sunt un erou, chiar dacă mă târăsc gol prin culoarele lor. de când hainele mi s-au făcut ferfeniță. Poate că-i o idee naivă, dar mă ajută să fac față. Aici, cel mai rău lucru e hrana. Fac pentru mine ce pot. Cred chiar că-mi păstrează cele mai bune bucăți din carnea putredă cu care se prefac, acolo sus, că se hrănesc. Probabil că o dezinfectează, altminteri aș fi murit de mult. Din când în când mă silesc să iau niște pilule, care trebuie să fie vitamine sau antibiotice. Apa pe care mi-o dau e curată, dar impregnată de mirosul lor.
De curând m-au făcut să ascult niște înregistrări și cred că au să încerce să învețe franceza și să comunice cu mine pe cale orală. Până acum, semnele și desenele au alcătuit esențialul convorbirilor noastre. Înregistrările lor sunt deformate în chip ciudat. Am auzit dialoguri, pe care le-au prins de bunăseamă în Jardin des Plantes, și emisiuni de radio. Prima dată am început să plâng. Tare aș vrea să știu în câte suntem. Și să vorbesc cu cineva. Se silesc să-mi imite sunetele. Rezultatul e îngrozitor.
Mi se pare, în afara oricărei îndoieli, că civilizația lor e cel puțin tot atât de avansată ca a noastră și poate chiar mai avansată. Nu izbutesc să înțeleg cum au reușit să treacă neobservați până în zilele noastre, fie și în cel mai îndepărtat ungher al Pământului. Doar dacă, dar e o ipoteză pe care abia îndrăznesc s-o formulez, nu vin dintr-o altă lume. De pe Marte? De pe Venus? Am citit, e mult de atunci, pe Camille Flamarion și Războiul lumilor, de H.G. Wells. Dar, ori de unde ar veni, dacă s-au născut pe planeta noastră dintr-o ramură aberantă și până acum necunoscută a evoluției, dacă au căzut din spațiu sau s-au ivit dintr-o altă dimensiune, sint sigur că pun la cale dimineți cumplite pentru omenire. Nu știu exact câți sunt, dar mi s-a întâmplat să văd mai multe zeci în același timp. Specimenele cu care se mândrește Jardin des Plantes nu-s decât o amăgire. Sunt încredințat că trec, acolo sus, prin echipe succesive, pentru a sta de pază și a ne spiona. obiceiurile. De asta își țin închis ochiul unic, care le-ar da în vileag inteligența diabolică și se prefac a privi lumea cu ajutorul ochilor falși. Au simțuri pe care abia le bănuiesc. Fac tot felul de lucruri pe care nu le înțeleg. Din adâncuri suie uneori niște trepidații surde, arătând că forțe mari sunt puse la treabă. Mă tem să nu pună la cale o invazie și sorocul să ne fie aproape.
Dar Pământul nu-i lipsit de apărare. Simt că se va coaliza tot. Mii de semne îmi vin în minte. Până și animalele au înțeles primejdia și vor face cauză comună cu omul. Căci sunt solidare, deși ades dușmane, și cârliacii sunt străinul absolut. Rezistența a și început. Dacă bârlogul e capul de pod al unei invazii, eu sunt avantpostul apărării. Săpăturile șobolanilor, chișcanilor și ale cârtițelor nimeresc câteodată în regiunile superioare ale labirintului, la care mai am acces. Înseamnă că doar câțiva metri mă mai despart de suprafață. Nu destul de puțini pentru a spera să evadez, dar pot spera să pun în gardă omenirea. Cu toate că nu pot comunica cu frații noștri inferiori, i-am îmblânzit în destulă măsură pentru ca să-mi aducă bietele lor prăzi. Bunăvoinței lor le datorez foile astea. Și nu mă îndoiesc că vor izbuti să le facă să ajungă la suprafață. Am să-mi recopiez manuscrisul până mi se va epuiza mâna sau până mă vor lăsa ochii. Facă Cerul ca măcar unul dintre mesajele mele să ajungă la suprafață și, la capătul unui periplu pe care nici nu mi-l pot închipui, să cadă în mâinile unui om de bunăvoință, destul de curios pentru a-l descifra, destul de înțelept pentru a-l înțelege, destul de încrezător pentru a-l crede…
Așa se încheie ciudatul manuscris pe care mi I-a încredințat un elefant. Animalul justifica astfel încrederea pe care autorul și-o punea în solidaritatea planetară.
L-am transcris fidel, mărginindu-mă să-l împart în paragrafe pentru a-i ușura lectura, să restabilesc ici și colo punctuația și să suprim, sau să înlocuiesc prin ceea ce părea verosimil, câteva cuvinte ce s-au dovedit indescifrabile. Înțelesul major al textului nu a fost alterat. Întrebarea care se poate pune, totuși, e dacă manuscrisul e complet. Într-adevăr, primele pagini în ordinea numerotației se găseau în mijlocul ghemotocului pe care mi l-a întins elefantul. Ultimele pagini sunt, așa cum am mai spus, mânjite cu pământ și, în parte, rupte. Nu e deci imposibil ca una sau mai multe pagini ale manuscrisului să fi dispărut în straniul «periplu» de care vorbește, în mod destul de impropriu, autorul. O asemenea amputare ar explica de ce textul nu menționează nicăieri numele și profesiunea sechestratului, ca și faptul că nu s-a adresat cuiva în mod specia], ceea ce reiese de altfel destul de limpede din ultimul paragraf.
Se pot lua în considerație trei ipoteze: textul poate fi opera unui mistificator, a unui alienat mintal sau a unui biet prizonier. În funcție de primee două, el nu corespunde întru nimic realității. Conform ultimelor două, convingerea autorului nu poate fi contestată. Studierea împrejurărilor poate îngădui verificarea autenticității faptelor; cea a textului însuși, prin care voi începe, sinceritatea autorului.