Nu poți să nu fi izbit, de la prima lectură, de o anume prolixitate a stilului. Omul e, în orice caz, înzestrat cu o anume cultură. Dacă iei manuscrisul în serios te poate mira dezechilibrul compoziției. Prima parte, care privește evenimente anterioare răpirii, e pe departe cea mai lungă. E plină de incidențe și digresiuni filosofice, fără nici o legătură cu problema expusă. A doua, care se petrece «sub pământ», e, dimpotrivă, scurtă și ciudat de săracă în amănunte. E de la sine înțeles că unui mistificator i-ar fi mult mai greu să născocească o «civilizație» străină decât să descrie Jardin des Plantes. Dar, pe de altă parte, e de înțeles ca un om care a trăit clipe neobișnuit de grele, care de pe urma încercărilor prin care a trecut are moralul zdruncinat, dacă nu chiar mintea tulburată, să prefere în mod inconștient să stăruie asupra amintirilor din viața lui calmă și să treacă repede peste ororile pe care le-a înfruntat. De notat, în acest sens, alterarea compoziției și a stilului, caracteristice ultimei părți a textului. Ai impresia că omul se grăbește să încheie, fie din pricină că se teme să nu fie surprins, fie pentru că simte că-l lasă puterile. Repetițiile și termenii improprii se înmulțesc. Dacă ne-am lua după legile verosimilității, un mistificator s-ar fi străduit să-și compună textul cu un condei la fel de convingător. Sunt chiar îndemnat să cred că, spre sfârșit, ar fi acumulat amănuntele, atât pentru plăcerea lui, cât și pentru a induce mai deplin în eroare.
Pe de altă parte, textul nu prezintă, după mine, nici unul dintre semnele caracteristice alienației. Dacă unele pasaje și, îndeosebi, unele digresiuni sugerează creșterea unei obsesii, toate întâmplările fiind interpretate în lumina «teoriei», e de notat că povestitorul are grijă să arate că nu ezită să se creadă el însuși victima unei halucinații. Deși asemenea cazuri de subtilitate nu lipsesc din analele psihiatriei, ele rămân cu totul excepționale și, în limitele cunoștințelor mele, nu vădesc niciodată o asemenea doză de scepticism științific. Povestitorul pare să fi întâmpinat dificultăți în a se convinge de autenticitatea aventurii sale, măcar în prima ei fază, și revine bucuros asupra șovăielilor lui, despre care presimte sau chiar precizează că trebuie să fie și ale cititorului. Revelațiile finale nu sunt de fel explicitate din capul locului, în vreme ce un nebun începe, de regulă generală, prin a-și trânti adevărul, înainte de a-l justifica, de bine de rău. Autorul e persecutat de îndoială. Cu toate astea, putem considera că un mistificator abil ar fi procedat chiar așa, distilându-și cu grijă revelațiile de-a lungul expunerii. Trebuie să recunoaștem însă că i-ar trebui un frumos talent literar și că specia scriitorilor mistificatori pare a se fi stins. Sunt departe zilele când Merimée publica Teatrul Clarei Gazul.
Dacă autorul manuscrisului dovedește unele cunoștințe științifice, măcar în domeniul științelor naturale, și autentifică astfel personajul pe care pretinde a-l reprezenta, se pare — și o putem regreta! — că literatura științifico-fantastică îi e aproape cu totul străină. Aluzia finală la Războiul lumilor ar atesta faptul în suficientă măsură, dacă tot textul nu ne-ar duce către o asemenea concluzie. Ne putem întreba cât de probabilă e existența unui mistificator care, fără a avea nici o înclinație pentru fanteziile științifice, și-ar alege-o tocmai pe aceea de a fabrica una. Poate că vreun savant glumeț ar cădea în asemenea păcat. Dar nici atitudinea, nici stilul omului nostru nu sunt chiar ale unui om de știință. Dacă se pricepe să observe un amănunt, o face fără metodă. Când hazardează explicații, se lasă târât de emoții. Dacă e sincer și totodată veridic, nu putem decât regreta încă o dată că nu e un amator de anticipații. Într-adevăr, pare probabil că atunci ar fi fost dus mult mai repede spre considerarea ipotezei unei vizite, dacă nu a unei invazii a unor extratereștri, și s-ar fi comportat în consecință. În Ioc de asta, s-a vârât drept în gura lupului. Putem socoti, pe de altă parte, că — odată prizonier — s-ar fi comportat față de niște extratereștri într-un mod mai consecvent. Oricare cititor de literatură de anticipație, cât de cât experimentat, ar fi izbutit probabil să pună la punct o metodă îngăduindu-i să comunice cu acele ființe — sau măcar ar fi încercat s-o facă — și s-ar fi preocupat mai serios de originea lor.
Ipoteza unei origini pur terestre nu l-ar fi reținut nici o clipă, în timp ce ea l-a orbit pe povestitor într-una, până înainte de sfârșit. Altminteri ar fi apreciat, chiar în adâncul celei mai depline decăderi, șansa extraordinară ce i se oferea de a ridica vălul ce acoperă civilizațiile stelare și de a fi, în definitiv, Indianul acestor noi Columbi. Căci nu s-ar fi oprit la o origine marțiană, nici la una venusiană. Dacă a putut lansa asemenea teorii, cultura astronomică a omului nostru trebuie să fie chiar neobișnuit de redusă.
Marea masă a făpturilor și puterea uriașă, la care povestitorul face într-un rând aluzie, sugerează o ipoteză. Știm că o stea pitică relativ apropiată de soarele nostru, steaua lui Barnard, care nu se află decât la șase ani- lumină de el, are un tovarăș întunecat, a cărui masă e de ordinul a o dată și jumătate cât cea a lui Jupiter. Însoțitorul acesta e, fără doar și poate o planetă gigantă. Poate că leagănul cârliacilor noștri nici nu trebuie căutat altundeva. În condițiile acestea e cu atât mai de înțeles că se apără sub pământ de arșița soarelui nostru care, față de cea a piticei roșii, trebuie să li se pară de neîndurat. Dar conjunctura asta, a cărei fragilitate e evidentă, nu trebuie să ne ducă la credulitate.
Rămâne faptul global al mesajului. În ce mă privește, nu izbutesc să-mi închipui un mistificator care să-și asume incredibila sarcină de a-și recopia proza pe un suport atât de fragil și atât de puțin verosimil ca acela pe care l-am descris, și care să-și asigure, pentru a-l face să ajungă în mâini necunoscute, serviciile unui elefant. Dacă unui maniac i se poate atribui destulă încăpățânare, rămâne de explicat cum de a putut beneficia de complicitățile neapărat trebuincioase în rândurile personalului de la Jardin des Plantes.
Cârliacii giganți există într-adevăr. M-am dus la Jardin des Plantes pentru a-i vedea, pe aleea reptilelor, lângă rhynograde. Nu poartă nici acum vreun nume și nici o etichetă nu le arată locul de baștină. Recunosc că sunt destul de respingători. N-am avut privilegiul de a le zări al treilea ochi, dar le-am cercetat bine cei doi ochi teșiți și, mărturisesc, par mai degrabă falși decât adevărați. N-am numărat niciodată mai mult de șapte exemplare. Firește,e cu neputință să vezi ce se petrece în peștera artificială care le slujește drept adăpost.
Am regăsit, de asemenea, tăieturile de presă pomenite în manuscris. La drept vorbind, nu reprezintă decât un document neinteresant, de vreme ce se mărginesc să semnaleze, cu multe inexactități, prezent» făpturilor în Jardin des Plantes, lucru pe care toată lumea îl poate constata de visu. De două sau de trei ori am încercat să mă interesez la bibliotecar de «profesorul» Schmetterlinck, dar bibliotecarul, pe care abia dacă-l cunosc, a rămas foarte evaziv. Nu s-ar zice că «profesorul», care n-ar fi fost mai mult decât un laborant, a reapărut. I-am căutat zadarnic adresa în cartea de telefon. Pe de altă parte, poreclele vagabonzilor pomeniți în manuscris n-au părut cu totul necunoscute patronului din localul unde-mi iau cafeaua de dimineață. Zvonuri culese ici și colo se referă la manifestări luminoase mai mult sau mai puțin misterioase, care s-ar desfășura noaptea în incinta lui Jardin des Plantes. S-ar fi adresat chiar o scrisoare către o asociație particulară, bine cunoscută pentru faptul că se interesează de obiectele zburătoare neidentificate. Nu dau decât puțină crezare conținutului probabil al scrisorii, pentru că tare mă îndoiesc că o farfurie zburătoare s-ar putea plimba, chiar și în miez de noapte, pe deasupra celui de al V-lea arondisment, fără a fi observată și semnalată de sute de noctambuli.