Vă rog să credeți că mi-am consacrat toate eforturile pentru a străpunge misterul identității povestitorului. Singura tentativă posibilă era aceea de a-l lua în serios și de a cerceta dacă figurează pe listele dispăruților. Am studiat în acest scop ziarele, fără să dau totuși peste niciun semnalment acceptabil. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, cotidianele se interesează prea puțin de dispariții. Extrasele după fișierul cercetărilor făcute la cererea familiilor, publicate de către unele organe specializate, nu mi-au fost de mai mult ajutor. De remarcat că povestitorul nu face nicăieri aluzie la o soție sau la o familie. Ceea ce ar putea fi de ajuns pentru a arăta că trăia singur și că nimeni, prin urmare, n-a avut calitatea de a anunța poliția. Evident, incertitudinea privind data evenimentelor povestite în manuscris mi-a stânjenit mult cercetările.
Ținând seama de unele amănunte, pot spune, cred, că ele au avut loc acum cel mult trei luni, adică, de vreme ce ne aflăm în toamnă, că răpirea ipotetică trebuie să se fi petrecut în iulie sau august. E limpede că, la Paris, dispariția cuiva în august poate trece cu totul neluată în seamă. Am înlăturat cu desăvârșire posibilitatea ca mesajul să dateze de anul trecut. Dacă ar fi fost târât prin noroiul iernii n-ar fi ajuns la mine într-o atât de bună stare de conservare. E și așa un miracol că ploile dese din vara asta nu l-au făcut ilizibil. De altfel, cârliacii giganți n-au fost aduși în Jardin des Plantes decât în februarie.
În ciuda îndoielii care subzistă, nu pot să nu mă înfior la gândul captivității acestui om, care durează poate de mai bine de trei luni de zile. Trebuie să fi pierdut cu totul socoteala timpului. Ba sper să-l salvez, ba mă cuprinde deznădejdea. În clipele când mă încredințez realmente de autenticitatea, de adevărul și de sinceritatea manuscrisului, încerc o profundă stimă, o vie simpatie pentru omul, aparent atât de oarecare, dar care a știut, dincolo de o teamă de înțeles, de o evidentă zăpăceală, să păstreze de-a lungul unei încercări cumplite destulă luciditate și încredere pentru a face apel la solidaritatea planetară, destul curaj pentru a se expune încercând să ne trezească inconștiența sau, mai bine zis, să ne risipească ignoranța. Și, în numele meu propiu, îi confirm bucuros brevetul de eroism, pe care și l-a decernat singur, în chip naiv.
Aș putea fi întrebat, atunci, de ce n-am întreprins o acțiune energică pe lângă autoritățile Muzeului, pe lângă poliție, chiar pe lângă marea presă? De n-ar fi decât o șansă la mie pentru ca manuscrisul să fie adevărat, viața unui om, destinul civilizației noastre, supraviețuirea speciei noastre merită să înfrunți de nouă sute nouăzeci și nouă de ori ridicolul. Am meditat la asta îndelung. Dacă n-am lăcut-o, n-a fost din respect uman. Dar eram prea sigur că nu voi fi ascultat. Nici unul dintre elementele pe care le-am adunat nu constituie o dovadă, chiar dacă, toate împreună, militează viguros în favoarea autenticității. În ansamblu, povestea e de asemenea proporții, încât voi fi acuzat mai degrabă de născocire. Lumea noastră e prea pașnică pentru a da crezare relatării unei invazii.
Și totuși…
O invazie nu se mărginește la brutala năvală a inamicului. Ea se pregătește. Are nevoie de cercetași, de avangarde, de capete de pod. Vă întreb, ce cap de pod mai bun decât o grădină zoologică ar putea afla niște extratereștri războinici, incapabili, datorită înfățișării, să se infiltreze în societatea noastră? Cu un minimum de precauții, acolo ar fi și la adăpost, și la locul acțiunii. Căci toate capitalele, toate marile orașe ale Pământului au câte o grădină zoologică. Iată de ce cer stăruitor tuturor directorilor de grădini zoologice să verifice dacă una sau mai multe specii animale necunoscute n-au intrat de curând în colecțiile lor. Infiltrarea într-o menajerie nu trebuie să prezinte dificultăți de netrecut pentru un extraterestru inteligent și hotărât. Oricât de monstruoasă, de respingătoare i-ar fi înfățișarea, poate fi sigur că va găsi fără prea multă greutate niște făpturi omenești care, din lăcomie sau prostie, n-ar șovăi să-și trădeze planeta. Un cargobot venit dintr-o țară îndepărtată sau menajeria unui circ ar sluji apoi drept cal troian; doi sau trei asemenea vectori inconștienți ar alcătui un lanț întrerupt, cu neputință de reconstituit. Directorii de grădini zoologice, pe de altă parte, și nu le reproșez asta, sunt avizi de specimene noi, cu condiția ca întreținerea și cumpărarea lor să nu-i coste prea scump. Nu sunt de loc sigur că acestor cârliaci giganți le plac într-adevăr hoiturile, dar un asemenea menu are meritul de a fi economic. E o luptă cu arme cinstite.
Mă întreb cum va fi ziua invaziei? Nu mă îndoiesc că cercetașii și-au și legat galeriile de rețeaua canalelor, dacă nu de aceea a metroului și a pivnițelor. Astfel, în loc de a cădea din cer, dușmanul se va ivi, într-un val de nebiruit, din noroi, căci cred într-adevăr, măcar că povestitorul nu suflă o vorbă despre asta, că dispune de transmutătoare de materie. Trebuia să-și deschidă porți în inima orașelor. Câțiva voltijori curajoși au fost de ajuns. Fără îndoială că materialul necesar le-a fost adus noaptea, pe calea aerului sau poate pe cea, mai tainică, a fluviului. Dar legiunile și armele lor pătrund azi în spațiul nostru, prin breșa deschisă.
Poate că nici nu ne mai rămâne decât să ne pregătim de apărare. Dar trebuie să-i convingem pe oameni de primejdie, dacă există, și să-i convingem în masă, o dată pentru totdeauna, în loc de a juca rolul Casandrei și a pierde un timp prețios cu discursurile. E nevoie de o dovadă irecuzabilă.
De asta voi pătrunde îndată în Jardin des Plantes, înarmat cu un pistol automat «Beretta» și înzestrat cu un aparat de fotografiat «Exakta». Pentru orice întâmplare mi-am vârât în buzunar și patru tuburi de lapte condensat. În contrast cu povestitorul, sunt un om prevenit. Nu-mi voi asuma riscuri inutile. Mă voi mulțumi să observ. Dacă veghea din noaptea asta rămâne zadarnică, am s-o iau de la cap. Am avut odinioară parte de un antrenament special care, chiar destul de sumar, m-a învățat totuși unele tehnici. Am fost obișnuit cu primejdia și nu-s chiar ruginit de-a binelea. Sunt celibatar. Nimeni nu depinde de mine. La nevoie, nu voi șovăi să fiu al doilea combatant din acest război.
Las pe masă nota asta și paginile ridicole și sublime ale manuscrisului. Vor fi publicate dacă nu mă înapoiez sau dacă aduc o dovadă zdrobitoare.
Mai sper, mai vreau să cred că totul nu-i decât o glumă.
1969
LINIE DESPĂRȚITOARE
Cele două telefoane sunară în același timp. Jérôme Bosch ezită. Coincidență regretabilă, deși destul de frecventă. Dar niciodată la ora aceea, niciodată la nouă și cinci dimineața, când abia ai venit la birou și-ți plimbi privirea mohorâtă pe întinderea ternă și cenușie a peretelui, pe alocuri întreruptă de câteva pete, atât de abstracte, atât de palide, încât nu oferă nici un punct de plecare pentru vis.
La unsprezece și jumătate, da, ora la care oamenii încep să se simtă în formă, își rezolvă treburile cu gândul să smulgă câteva minute pentru a prinzi mai în voie, firele sunt saturate, toate telefoanele sună pretutindeni, ora când, în peșterile lor răcoroase, centralele telefonice încep probabil să vibreze, să fumege, să se topească.
Problema avea mai multe soluții. Să apuce unul dintre aparate, să răspundă și să-l lase pe celălalt să sune până ce corespondentul obosește și ia hotărârea să cheme din nou, peste cinci minute. Să ridice unul dintre receptoare, să întrebe cine-i la aparat, să se scuze. Să ia al doilea receptor, să întrebe cine-i la aparat, să-l roage să aibă răbdare. Să aleagă interlocutorul cel mai important, sau cu cel mai lung nume, să asculte mai întâi femeia, dacă e vreo femeie la capătul firului. În afaceri femeile sunt mai concise. Sau să vorbească la ambele aparate, în același timp.