Jérôme Bosch ridică amândouă receptoarele. Soneriile încetară. Își privi mâna dreaptă, cu mica halteră rece și neagră, aproape fără greutate,
Îi veni să le izbească una de alta, sau să le așeze binișor una lângă alta pe birou, în sens invers, așa încât cei doi interlocutori să poată sta de vorbă și, cine știe, poate avea să iasă ceva dintr-asta.
Dar, în orice caz, nimic pentru mine. Sunt un intermediar. La asta sunt bun. Să ascult și să repet. Un filtru între un receptor și un microfon, un cornet între o gură și o ureche, un toc automat între două scrisori.
Duse câte un receptor la fiecare ureche.
Două glasuri:
Un glas cumpănit, precis. Un glas neliniștit, gata să înnebunească. Ciudat de asemănătoare, păreau unul ecoul celuilalt.
— Alo, zise Jérôme Bosch. Cu cine am onoarea?
O formulă înțepată, desuetă, prudentă, nițel ridicolă, dar și oamenii, de ce nu se prezintă?
«Ar dura cam mult să-ți explic… riscăm să fim întrerupți… greu să te prind. Ascultă bine, e șansa vieții tale. Trebuie să spui da și să te duci.» (Clic, troznet, zgomotul unui jet de nisip pe o tablă de tinichea.) «… să nu șovăi.»
— Cine sunteți? strigă Jérôme Bosch în cele două microfoane.
Tăcere.
Un șuier dublu. La dreapta, un foșnet metalic. La stânga, horcăitul unei mașini. La dreapta, zgomotul mărunt al unei coji de ou zdrobite. La stânga, mângâierea unei pile pe arcul unei somiere.
— Alo! zise zadarnic Jérôme Bosch.
Clic. Clic. Ton. Tăcere. Ton. Tăcere. La dreapta, la stânga. Semnalul ocupat, de ambele părți.
Puse pe furcă receptorul din stânga. Rămase o clipă cu celălalt aparat în căușul mâinii drepte, lipit de ureche, ascultând mica muzică mecanică și tristă ce cânta pe două note, zgomot și tăcere, zgomot și tăcere, oftând ca o sirenă a absenței în adâncurile scoicii de materie turnată.
Apoi puse pe furcă și receptorul din dreapta.
Cercetă prin fereastra deschisă cerul decolorat, pe care planau păsări urbane mânjite cu funingine, sau, oricum, negre, peretele de cărămidă răscoaptă de vreme, care-i astupa o bună parte din orizont, apoi, înăuntru, lângă fereastră, calendarul artistic oferit de o societate de calculatoare electronice și care, pe deasupra numărului zilelor, dăruia reproducerea îngrijită a unui tablou baroc, Vizita rinocerului. Părând nemulțumit, rinocerul se întorcea cu spatele la vizitatori, pentru a se arăta mai bine amatorului de artă, pesemne. De cealaltă parte a unei împrejmuiri destul de scunde, o femeie mascată, în rochie lungă, un arlechin și doi copii cu panglici se distrau privind monstrul.
Era același glas. Dar cum putea vorbi cineva la două aparate în același timp și, mai ales, cum putea spune simultan cuvinte diferite, pe două linii diferite?
Am cunoscut glasul. L-am mai auzit undeva.
Trecu în revistă vocile prietenilor, vocile clienților, vocile oamenilor cu care venea uneori în contact fără să-i fie prieteni și fără să încerce să le vândă ceva, voci de funcționari, de doctori, de băcani, de dispeceri de taxiuri, toate vocile pe care le auzi în adâncurile receptorului fără a fi vreodată în stare să le adaugi un chip, voci grase, voci țâfnoase, voci uscate, vesele, glumețe, metalice, severe, răgușite, crispate, distinse, prețioase, populare cu inflexiuni bețivănești, suave și aproape înmiresmate, lugubre, înțepate, precise, pretențioase, amare sau sardonice.
De un lucru era sigur. Auzise, din amândouă părțile, un glas de bărbat.
Au să mai cheme, își spuse.
Are să mai cheme, că era vorba de unul și același personaj, cu toate că la stânga glasul fusese limpede, sigur de el, exigent și aproape triumfător, iar la dreapta vătuit, înspăimântat și aproape plângăreț.
Fantastic, câte puteai afla despre oameni, doar ascultându-i vorbind la telefon.
Se apucă de lucru. Avea la îndemână un teanc de coli albe, o cutiuță cu clame, trei pixuri de culori diferite și un întreg vraf cu fel de fel de formulare. Trebuia să redacteze o scrisoare, să adune un dosar, să facă un raport, să verifice câteva tabele cu cifre. De ajuns ca să-i umple dimineața. Alcătuirea raportului îi va lua probabil și o parte din după-amiază. Înainte de a se duce la masă își va pune complicata problemă a alegerii între cantina întreprinderii și unul dintre micile restaurante de cartier. Ca de obicei, se va duce la cantină. În primii doi ani se hotăra întotdeauna pentru unul sau altul dintre micile restaurante, pentru că-l deprima cantina. Ea îi amintea că trăia într-un univers pe care nu și-l alesese și, atâta vreme cât izbutea să scape dintr-însul, fie și în mod simbolic, avea impresia că nu se află acolo decât temporar. Un hop de trecut, ca școala sau serviciul militar. Nu prea anevoios, de altfel. Lucrul era ades interesant, iar colegii se dovedeau inteligenți și cultivați. Câțiva dintre ei citiseră chiar una sau alta dintre cărțile pe care le scrisese.
— Mi-a făcut cineva o farsă.
Cu un magnetofon e simplu de tot. Nici n-a avut loc vreun dialog. M-am mulțumit să ascult și să strig allo și să întreb cine e. Un banc fără cap și fără coadă.
Începu să lucreze. Curios era că, lucrând, nu se putea împiedeca să nu se gândească la poveștile pe care ar fi avut chef să le scrie, pe care trebuia să le scrie, precum și la cea pe care o scria anevoie seara, în locuința lui luminată de la un capăt la celălalt, căci nu suporta să întâlnească noaptea, trecând dintr-o odaie într-alta. Și atunci, fapt nu mai puțin curios, se gândea la lucrul de peste zi, nu se putea împiedica să nu-și facă sânge rău pentru cutare treabă și felul cum avea să primească nu știu cine explicațiile, cam șchioape, desigur, documentul definitiv urma oare să iasă la vreme, tot felul de probleme care ar fi trebuit să piară în tăcere și să-l lase liber să viseze. Un om, își zicea, nu poate duce până la capăt două treburi cu totul diferite. Sfârșește prin a dezvolta două personalități care se luptă, se sfâșie între ele. Apucă pe drumul despicat al schizoidiei.
Puse mâna pe unul dintre telefoane și formă un număr de interior.
— Doamna Duport? Da… Bosch. Ce mai faceți?… Bine, mulțumesc… Vreți să-mi aduceți dosarul Marsilia? Mulțumesc.
Într-o zi, într-o zi nu va face decât să scrie. Dar, la gândul ăsta, o teamă neașteptată îi tăia răsuflarea. Va mai fi oare în stare să scrie, să născocească povești, să înșire alte cuvinte decât cele din rapoarte și scrisori? Cineva bătu la ușă. «Intră», spuse el. Femeia era tânără și plăcută. Avea o față rotundă și un năsuc ascuțit. Ce ai dori să faci, gândi el, dacă n-ar trebui să ții dosarele la zi, să bați la mașină? Să pictezi, să coși, să citești, să te plimbi, să ai mai multe experiențe sentimentale? Era o întrebare pe care n-avea s-o pună niciodată. Și cu toate astea, își spuse, ar trebui să se facă o asemenea anchetă, singura anchetă meritând să fie dusă la bun sfârșit. Oamenii ar trebui întrebați pe străzi, în cafenele, în cinematografe, în teatre, în vehiculele transportului în comun și până și la ei acasă ce ar face dacă ar fi absolut liberi, cum s-ar hotărî să cheltuiască marfa rară numită Timp, în ce flacoane ar dori să-și toarne nisipul măsurat al vieții? Își putea închipui șovăiala, neîncrederea, reticența, panica. Ce vă privește? Nu știu, nu, zău că nu, nu m-am gândit niciodată! Stai! Poate că…