Îl văzu căzut pe gânduri și, fără o vorbă, puse dosarul pe birou și se făcu nevăzută.
Luă dosarul și-l deschise.
Telefonul din stânga sună.
— Alo, zise el.
— Alo, Jérôme Bosch?
Era glasul precis.
— Da.
— Te-am chemat acum două zile. Se auzea prost. Acum mă auzi mai bine?
— Da, zise el. Dar ați chemat adineauri, nu acum două zile. Dacă-i o glumă…
Glasul îi tăie vorba:
— Pentru mine a fost acum două zile. Și nu-i o glumă.
— Cam așa mi se pare, zise Jérôme Bosch. Două zile sau adineauri nu-i tot aia. Și de ce mă tutuiți?
— Mi-au trebuit două zile ca să regăsesc combinația sau, mai degrabă, ca să adun condițiile favorabile. Nu prea e comod să chemi dintr-un timp într-altul.
— Poftim? zise Jérôme Bosch.
— Dintr-un timp într-altul. Prefer să-ți spun adevărul. Te chem din viitor. Sunt tu însuți, mai bătrân cu… E mai bine să știi cât mai puțin.
— N-am vreme de pierdut, spuse Jérôme Bosch, cu ochii la dosarul deschis.
— Nu-i o glumă, pledă glasul calm și rațional. N-aveam de gând să-ți spun adevărul, dar n-ai vrut să mă asculți. Mereu vrei explicații, precizări.
— Și tu, zise Jérôme Bosch, intrând în joc, devreme ce tu ești eu.
— M-am cam schimbat, zise glasul.
— Și cum o duci?
— Mult mai bine decât tine. Fac o treabă care mă interesează, am timp să scriu cât vreau. Destui bani, cel puțin din punctul tău de vedere. O vilă la Ibizza, alta la Acapulco, soție și doi copii. Sunt foarte fericit.
— Felicitări! spuse Jérôme Bosch.
— Toate astea-s ale tale, bineînțeles, sau mai bine zis vor fi ale tale. Trebuie doar să nu comiți vreo greșeală. De asta te-am și chemat.
— Pricep. Chestia cu ziarul de mâine. Cursurile la bursă. Sau primii trei câștigători la cursele de săptă-mâna viitoare, sau…
— Ascultă, zise glasul, enervat. La unsprezece și cincizeci și opt în dimineața de azi ai să primești un telefon de la un om de seamă. Are să-ți facă o propunere. Trebuie să primești. Nu ezita să pleci, chiar în seara asta, la capătul lumii. Ai încredere.
— Sper că-i măcar vorba de o propunere cinstită, zeflemisi Jérôme Bosch.
În receptor, glasul păru jignit.
— Absolut cinstită. Tot ce aștepți de ani de zile. Ia-mă în serios, ce Dumnezeu! E șansa vieții tale. Cea care nu se mai întoarce. Personajul ăsta își cam schimbă părerile. Nu-i da răgaz. Va fi începutul unei cariere, strălucite, rodnice.
— Și de ce mă chemi, de vreme ce ai reușit?
— N-am să reușesc decât dacă te hotărăști. Ai în asemenea măsură obiceiul de a șovăi, de a tărăgăna. Și apoi
Telefonul din dreapta începu să sune.
— Sunt chemat la celălalt telefon, zise Jérôme Bosch. Te las.
— Nu întrerupe! zise glasul, frenetic. Nu…
Puse telefonul pe furcă.
Așteptă o clipă, ascultând celălalt aparat care suna, și timpul se dilată deodată. Soneria se întindea pe un kilometru de secunde și tăcerea era ca o imensă oază de pace și de răcoare. Ibizza. Acapulco. Nume pe hărți. Vile albe și roșii, agățate de coastele unor coline prăpăstioase. Tot timpul să scriu.
Își aminti de ziua când auzise glasul. Ieșea din difuzorul unui magnetofon. Era propriul lui glas. Telefonu-l schimba, bineînțeles, îl depersonaliza, îl vătuia, dar era propriul lui glas. Nu cel pe care era obișnuit să-l audă, ci glasul deosebit pe care i-l înapoiau aparatele de înregistrare. Cel pe care-l auzeau ceilalți.
Telefonul din dreapta sună pentru a patra oară.
Ridică receptorul.
Mai întâi crezu că nu era nimeni la capătul firului; nu prindea decât o falsă tăcere plină de șuierături și de ecouri, de serâșnete mecanice, depărtate de parcă linia ar fi primit niște sunete emise într-o mare peșteră, îngropată adânc în pământ, plină de zgomote microscopice, de curgeri infime, de râcăit de gâze, de surpări minuscule. Apoi auzi glasul, chiar înainte de a pricepe ce spunea sau, mai degrabă, psalmodia, într-o șoaptă nedeslușită.
— Vă aud foarte slab, zise el.
— Alo, allo, allo, allo, spuse glasul, acum ceva mai limpede. Nu trebuie să porniți… sub nici un pretext… Jérôme, Jérôme, mă auziți? Ascultați-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu plecați…
— Vorbiți mai tare, vă rog, zise el.
Umbra de glas se istovea, se înăbușea.
— Refuzați… refuzați… mai târziu…
— Sunteți bolnav? zise Jérôme Bosch. Să anunț pe cineva? Unde sunteți? Cine sunteți?
— Țțțțț, făcu glasul. Tu.
— Iar? zise el. Păi celălalt glas zicea…
— … sunt în viitor… nu plecați… lăsați. Înțelegeți…
Cineva bătu timid la ușă.
— Intră, spuse Jérôme Bosch, luând pentru o clipă receptorul de la ureche și punând, fără să-și dea seama, mâna pe microfon.
Noul curier intră. Era prima Iui slujbă și îndeletnicirile bărbaților și femeilor închiși în birouri, unde înnegreau la hârtie cât era ziua de lungă, îl impresionau. Roșea cu ușurință și era întotdeauna pus la patru ace. Așeză pe marginea biroului ziarul de dimineață și poșta.
— Mulțumesc, zise Jérôme Bosch, făcând un semn din cap.
Ușa se închise din nou.
Își lipi iar receptorul de ureche. Dar glasul plecase, se pierduse în labirintul firelor ce goneau în jurul lumii. Declic. Ton.
Gânditor, puse aparatul pe furcă. Era propriul lui glas, ca adineauri? Nu era sigur. Cu toate astea, cele două glasuri, cel din dreapta și cel din stânga, aveau un aer de familie. Două momente din viitor, își spuse, două momente diferite, care încearcă să dea de mine.
Deschise scrisorile. Nimic de seamă. Le adnotă și le puse într-un paner. Aruncă plicurile la coș. Apoi scoase ziarul din banderolă, întoarse grăbit paginile pentru a ajunge la rubrica economică. Aproape ca în fiecare dimineață, privirea-i rătăci pe pagină și se fixă asupra cronicii meteorologice. Nu-l interesa în mod special. Era o simplă chestie de dispunere în pagină. Harta înțesată de simboluri atrăgea privirile. Citi:
Vreme rece și umedă în regiunea pariziană…
Ochii-i săriră peste două sau trei rânduri.
Perturbarea ciclonică din Antile se deplasează către nord-est, peste Oceanul Atlantic. E de așteptat să…
Își îndreptă atenția către susul paginii, parcurse în diagonală cursurile de la bursă și ale principalelor materii prime. Valori ferme, dar tranzacții puțin numeroase. Creșteri la valute. Ușoară scădere la cacao.
Totul era cât se poate de obișnuit. Închise ziarul.
Începu să citească primul act din dosar. Reciti de patru ori cel dintâi paragraf, fără să-l înțeleagă. Ceva nu era în regulă, nu în paragraf, ci în mintea lui. O veveriță beată se răsucea într-o colivie semănând cu un cadran telefonic.
Fără să se gândească, ridică receptorul din dreapta și făcu numărul centralei.
— … Vă ascult, zise o voce înțepată.
— Am primit adineauri două telefoane. Știți cumva dacă interlocutorii mei și-au lăsat numerele?
Cei de la centrală obișnuiau să noteze toate convorbirile, nu dintr-o josnică mentalitate polițistă, ci pentru a putea restabili, la nevoie, o convorbire întreruptă.