— Ce interior?
— 413, zise Jérôme Bosch.
— … să văd. Rămâneți la aparat.
Auzi, la capătul firului, glasuri nedeslușite.
— Încă n-ați fost chemat niciodată în dimineața asta, domnule Bosch. Cel puțin, nu din exterior.
— Am fost chemat de patru ori, zise Jérôme Bosch.
— Nu din exterior, domnule Bosch. În orice caz, nu la interiorul dumneavoastră.
— N-am ieșit din birou.
— Vă asigur…
Își limpezi glasul.
— Pot fi chemat din exterior fără a se trece prin centrală?
Telefonista așteptă o clipă.
— Nu văd cum s-ar putea, domnule Bosch. Neliniștită: Nu mi-am părăsit postul. Politicoasă, dar rece: Doriți reclamațiile?
— Nu, zise Jérôme Bosch. Probabil că am visat.
Închise și-și trecu mâna peste fruntea umedă.
Era o farsă. S-au servit de unul dintre magnetofoanele secretarelor și nu s-au obosit măcar să folosească rețeaua exterioară. Trebuie să urle de râs în vreun birou de alături. Malchior și-a făcut o specialitate din a imita glasurile.
Tăcere. Staccato-ul unei mașini de scris, înăbușit de grosimea a două uși. Un pas îndepărtat. Larma orașului pătrunzând pe fereastra deschisă, punctată de tunetul eșapamentelor.
Se uită la cele două telefoane, de parcă nu le-ar fi văzut niciodată. Era cu neputință. Telefoanele erau înzestrate cu două sonerii deosebite: stridentă pentru exterior, înăbușită pentru interior. Soneria care precedase fiecare dintre cele patru convorbiri telefonice îi răsuna încă în urechi.
Se ridică atât de brusc, încât fu gata să-și răstoarne fotoliul. Culoarul era pustiu. Împinse ușa întredeschisă a unui birou, apoi a doua, apoi a treia. Toate birourile erau goale și pe suprafața netedă a meselor nu se afla măcar o foaie de hârtie pentru a aminti că fuseseră ocupate cândva. În cel din urmă birou ridică receptorul, apăsă butonul corespunzând rețelei interioare și formă interiorul lui. O sforăială înfundată, venind din biroul său, umplu culoarul. Nimeni nu intervertise firele soneriilor.
Străbătu culoarul, bătu la ușă și pătrunse în biroul secretarei, care încremeni, cu degetele în aer, deasupra mașinii de scris.
— În dimineața asta nu-i nimeni aici?
— Vacanțele, zise ea. N-a mai rămas decât directorul-adjunct, dumneavoastră și cu mine. Și curierul, adăuga ea, peste o clipă.
— Ah! zise Jérôme Bosch, uitasem.
— Plec și eu săptămâna viitoare. Își mișcă degetul prin aer: Nu uitați. E cazul să angajăm o înlocuitoare?
— Nu știu, spuse el descumpănit. Vorbiți cu direcția.
Se sprijini de pervazul ușii.
— Credeți că se face frumos, domnule Bosch?
— Habar n-am! Sper.
— Azi-dimineață au anunțat la radio un ciclon deasupra Atlanticului. Iar o să ne plouă.
— Sper că nu, zise el.
— Ați avea și dumneavoastră nevoie de odihnă, domnule Bosch.
— Am să plec în curând. Să mai termin cu două trei chestii. Fiindcă veni vorba, ați auzit în dimineața asta sunând telefonul la mine în birou?
Secretara dădu din cap afirmativ.
— De două sau trei ori. De ce? Nu erați acolo? Trebuia să răspund?
— Eram acolo, zise Jérôme Bosch, stingherit. Am și vorbit. Mulțumesc. Unde vă duceți?
— În Landes, răspunse ea, cercetându-l curios.
— Vă doresc vreme frumoasă.
Ieși, trăgând ușa după el, așteptă o clipă în tăcerea culoarului pustiu. Staccato-ul mașinii reîncepu. Liniștit, se întoarse în biroul lui.
Se plecă din nou asupra circularei.
Telefonul din dreapta începu să sune.
Se uită la ceas. Unsprezece și cincizeci și opt.
— Alo?
— Domnule Bosch, zise telefonista. Sunteți chemat din străinătate. O clipă, vă rog.
Declic. Auzi depărtarea, valsul electronilor trecând fără pașaport peste frontiere, undele trimise pe deasupra oceanului de rachetele intercontinentale ale sateliților săltând prin spații, strecurându-se de-a lungul cablurilor așezate pe fundul mării.
— Alo, zise o voce bărbătească. Domnul Bosch? Jérôme Bosch?
— Da, zise Jérôme Bosch.
— Oscar Wildenstein la aparat. Vă chem din Bahamas. Tocmai v-am terminat ultima carte, Ca într-o lungă grădină. Foarte frumos, excelent, dragul meu, cu totul original.
O voce gravă, virilă, sigură de ea, vibrantă, cu un mic accent străin, italian poate, sau american, sau având ceva din ambele. O voce cu miros de țigară scumpă, îmbrăcată într-un smoching alb, vorbind de la marginea unei piscine sub un cer cu desăvirșire albastru, bântuit de un soare torid.
— Vă mulțumesc, zise Jérôme Bosch.
— Am citit toată noaptea. Fără să mă pot smulge. Vreau să fac un film. Cu Barbara Silver. O știți? Bine. Vreau să vă văd. Ce faceți acum?
— Sunt la birou, zise Jérôme Bosch.
— Vă puteți face liber? Bine. Aveți un avion care pleacă de la Paris- Orly la ora patru, ora locală. Stați puțin… Mi se spune că la patru treizeci. Pun să vi se rețină un bilet. Agentul meu din Europa vă va însoți la aeroport. N-are rost să vă luați nimic. Găsiți de toate la Nassau.
— Aș vrea să mă mai gândesc.
— Gândiți-vă. Bineânțeles. Nu pot să vă spun totul la telefon. O să discutăm amănuntele mâine-dimineață, la micul dejun. Barbara e tare excitată la gândul că are să vă cunoască. Începe să citească romanul. Îl termină până mâine-dimineață. Am să-i traduc pasajele mai grele. Natașa vrea să vă vadă și ea. Și Sybil, și Merryl, dar asta-i doar figurația.
Vocea se îndepărtă. Jérôme Bosch auzi râsul unor femei, apoi glasul lui Wildenstein, nițel dintr-o parte, dar limpede, atât de limpede că ar fi zis că vorbește din odaia de alături: No, you can't speak to him just now.
— Sunt nebune de-a binelea. Vor să vă vorbească neapărat acum. Nu se poate. Le-am spus să aștepte până mâine. Harding sau Hardy, nu mai știu cum îl cheamă, în sfârșit, reprezentantul meu în Europa, se va ocupa de dumneavoastră. Încântat că am putut pălăvrăgi nițel. Pe mâine. Domani. Mañana.
— La revedere, zise încet Jérôme Bosch.
Cât o fi ceasul acolo? se întrebă.
Șase sau șapte dimineața. A citit, într-adevăr, toată noaptea. Un roman care nu poate fi adaptat pentru ecran. Poate doar de mine. La urma urmelor, știu mai bine decât oricine ce-am vrut să spun. A înțeles că, dacă s-ar apuca de treabă, toți scenariștii lui și-ar rupe dinții. O carieră strălucită, rodnică. Două case, la Ibizza și la Acapulco.
O bătaie în ușă.
— Intră, spuse el.
Secretara rămase în prag, cu o expresie ciudată pe față. Ținea în mână o bucățică de hârtie.
— Ați fost chemat în vreme ce vorbeați, domnule Bosch. Mi s-a dat mie legătura.
— Ei bine? zise vesel Jérôme Bosch.
— N-am înțeles prea bine. Se auzea foarte prost. Probabil că vorbea de departe. Îmi pare rău, domnule Bosch.
— Ce a zis?
— N-am înțeles decât două sau trei cuvinte. A zis Îngrozitor… Îngrozitor… de două sau trei ori, apoi… accident… sau occident. Am însemnat aici.
— N-a spus cine e?
— Nu, domnule Bosch, și nu și-a dat nici numărul. Sper să cheme din nou. Sper că nu vi s-a întâmplat nimic rău în familie. Un accident, Dumnezeule, vine când nici nu te aștepți.
— Nu cred că-i cazul să ne neliniștim, zise Jérôme Bosch, apucând micul dreptunghi de hârtie. Privirea-i rătăci peste hieroglifele stenografice, apoi se îndreptă asupra celor trei cuvinte scrise deasupra: Îngrozitor… Îngrozitor… accident. A-ul de la accident era subliniat și deasupra lui se afla un o. Mulțumesc doamnă Duport. Nu vă neliniștiți. Nu cunosc pe nimeni care să fi putut fi victima unui accident. Nu, nu mai cunosc pe nimeni.