Era un bilet de clasa întâi. Pe colțul de sus, din stânga, al copertei fusese aplicată o ștampilă: V.I.P, și cineva adăugase de mână: Fm WDS.
Very Important Person. From Wildenstein. Din partea lui Wildenstein.
A făcut pe dracul în patru. Nu mă pot mulțumi să-i spun: mâine, dacă vreți, dar nu azi, trebuie să mă mai gândesc. O să-mi râdă în nas. Nu, e mult prea bine crescut. Are să spună că domnul Wildenstein va fi dezolat, dorea să vă vadă mâine dimineață. Se va înclina, va vârî în servietă biletul, viza, cele cincizeci de livre și scrisoarea pentru guvernator și se va înapoia la Orly pentru a-și aștepta avionul. Cât e ceasul? Aproape trei. Avionul decolează peste o oră și jumătate. Nassau, via N.Y. și Miami. Sunt în stare să-l întârzie cu un sfert de oră, numai pentru mine.
— Alo, zise Jérôme Bosch în telefonul mut.
Deschise un sertar al biroului, singurul încuiat. Ridică niște hârtii oficiale. Dădu de pașaport, pată albastră, îl trase spre el cu o mână, îl deschise. O fotografie veche de trei sau patru ani. Era aproape frumos pe atunci, mai slab, cu ochii ageri.
— Alo, zise el pentru ultima oară și puse receptorul jos.
Avea mâinile umede și degetele-i tremurau. N-am experiența unor asemenea situații. Nu știu ce să fac. Strânse în dreapta pașaportul, biletul, viza, portofelul și scrisoarea. Deschise un sertar mare și, cu mâna liberă, se grăbi să înfunde în el formularele, dosarul, pixurile și cutia cu agrafe.
La capătul culoarului, Hardy aștepta zâmbitor, nici măcar rezemat de perete, cu ambele mâini pe mânerul servietei, nepăsător.
Jérôme Bosch ciocăni la ușă și intră la secretariat.
— Trebuie să plec pentru câteva zile, doamnă Duport, zise el. Domnul…
— Era un accident, nu-i așa?
Părea speriată. Ce-o să-și închipuie? se întrebă. Dar nu-i pot spune adevărul. Nu-i pot spune că până într-o oră am să fiu în văzduh, în drum spre insulele Bahamas.
— Nu, zise el cu glasul deodată răgușit. Nu un accident, dimpotrivă. O… chestiune personală. Am să lipsesc câteva zile. Cred că-i mai bine să se angajeze o înlocuitoare. Ca să… ca să răspundă la telefon. Am să vă trimit o carte poștală.
Secretara se hotărî, în sfârșit, să zâmbească:
— Călătorie plăcută, domnule Bosch.
Pe punctul de a ieși, se răzgândi:
— Dacă… dacă mă cheamă cineva, spuneți-i că am plecat în vacanță. Nu prea am mult timp. Domnul de pe culoar… O să-i explicați totul directorului-adjunct, nu-i așa?
— Fiți fără grijă. Călătorie plăcută, domnule Bosch.
— Mulțumesc.
Pe culoar, Hardy scotea o țigară dintr-o cutie roșie și aurie. Îi bătea capătul pe încuietoarea servietei, o punea în gură, bricheta țâșnea din buzunar, flacăra, trăgea un fum, sufla fumul într-o șuviță subțire, aproape fără să-și descleșteze buzele.
— O țigară, domnule Bosch?
— Nu, mulțumesc, spuse el. Eu… fumez pipă.
Își pipăi buzunarul, dar știa că pipa lui bruyère neagră, cea plesnită și care avea să aibă o viață scurtă, deși o prefera celorlalte, nu era acolo. O lăsase dimineață acasă. De altfel, n-o lua niciodată la birou. Nu fuma cu ea decât când scria sau citea, acasă, în liniștea apartamentului său în care toate lămpile erau aprinse.
— Domnul Wildenstein va fi încântat de hotărârea dumneavoastră, domnule Bosch. Va fi fericit să vă vadă. Îi plac oamenii care se decid repede. Timpul e atât de prețios, nu-i așa? Coborau marea scară de piatră. Poate că trebuie să preveniți pe cineva, domnule Bosch? spunea Hardy. Puteți telefona de la aeroport. Se uită la ceas. Nu mai avem timp să treceți pe acasă. N-are nici o importanță. Domnul Wildenstein e cam de mărimea dumneavoastră și are o garderobă bogată. La nevoie, găsiți tot ce vă trebuie la Nassau. Domnului Wildenstein îi place să călătorească fără bagaje. Pietrișul curții scrâșnea sub tălpile lor. Aveți taxiuri atât de comode, în Franța, domnule Bosch. N-am avut decât să telefonez din Londra înainte de plecare și o mașină m-a așteptat la Orly. Radio-taxiuri, nu-i așa? Taximetrele noastre sunt atât de demodate, la Londra! Și la New York e atât de greu să obții un șofer care să te aștepte. S-a făcut frumos, nu găsiți? La Londra ploua, azi-dimineață. La Nassau e încă și mai frumos. Dar cerul nu are nuanța, culoarea asta gingașă. Aș vrea să vă vorbesc despre cartea pe care ați scris-o, domnule Bosch, dar mă simt foarte prost, încă n-am avut răgazul de a o citi. Vă cunosc atât de imperfect limba. Sper că va fi tradusă în curând. O să vă placă domnul Wildenstein. E un om cu temperament. Sau se spune, cumva, caracter?
— Și acum, baroane, zise șoferul când se instalară pe bancheta din spate a Renault-ului D. S., încotro?
— La Orly, zise Hardy.
— Prin Raspail sau prin Italie?
— Ia-o pe bulevardul Saint-Germain și bulevardul Saint-Michel, zise Hardy. Îmi place atât de mult să trec pe lângă Luxembourg.
— Cum doriți, dar o lungim.
Bulevardele erau aproape pustii. Luminile stopurilor treceau în fața lor pe verde, de parcă șoferul le-ar fi telecomandat. Nu-i mai lipseau mașinii, își spuse Jérôme Bosch, decât un steguleț și o sirenă. Nu, o sirenă ar fi sfâșiat tăcerea vătuită. Adevărata putere se măsoară după discreție. Nici zgomot, nici bagaje. Invizibilitate. Un nume pentru un pașaport.
Cum depășeau grădina Luxembourg, radioul începu să zumzăie. Era un model vechi, cu un fel de aparat telefonic. Fără a încetini, șoferul ridică receptorul și și-l atârnă în dreptul capului.
— Ascult, zise el.
O voce fornai câteva cuvinte.
Șoferul privi prin retrovizor.
— Vă cheamă Bosch? zise el.
— Da, zise Jérôme Bosch.
— Nu-i un lucru obișnuit, dar cineva vrea să vă vorbească. Trebuie să fie important, dacă stația a hotărât să vă dea legătura. Pentru că asta, pricepeți, nu-i o cabină telefonică, e un taxi. Hai, luați tubul, de vreme ce sunteți chemat. Dar n-am mai văzut una ca asta. Și conduc de douăzeci de ani, vă dați seama.
Cu gâtul încleștat, Jérôme Bosch apucă aparatul. Fu nevoit să se plece înainte, să se rupă din șale pe speteaza scaunului din față pentru că firul telefonului era prea scurt. Își strivi bărbia de catifeaua roasă.
— Alo, zise el.
— Jérôme, spuse glasul. Apucat să dau de dumneavoastră… greu… Pentru numele lui Dumnezeu, nu plecați. O să se întâmple… Nu…
Paraziți. Troznete.
— De când chemați? întrebă Jérôme Bosch cu o voce pe care încerca s-o facă mai sigură și, totodată, mai discretă.
— De ce, de ce, de ce? spunea glasul plângăreț, glasul tremurător, glasul care scâncea. De… mâine… sau poi… Nu știu…
— De ce nu trebuie să?…
Tăcu, gândindu-se că Fred Hardy are să- audă. A venit de la Londra dinadins ca să mă pună în avion.
— Accident, zise glasul.
Era mai aproape decât oricând. Dar, fiind mai limpede, părea și mai jalnic și mai uzat.
— Cine-i la aparat?
— Tttt… tu, zise glasul către singurul Jérôme Bosch. Am mai…