Scoase un strigăt. Un hohot de plâns. Un geamăt.
— Clara. Clara. Racheta s-a lovit de ceva.
Nici o neliniște în glas, doar o curiozitate îndoielnică. Îl ținu de rău pentru curiozitatea asta. Știa că drumul rachetei întâlnise o altă traiectorie, deși avusese ochii închiși în clipa când totul se petrecuse.
Cu elanul retezat, racheta continua să ardă și cădea.
Clara își ridică fruntea. Suferise șocul și el trecuse. Nu mai era decât o amintire, ca ultima undă lăsată de piatra coborâtă în străfundul unui lac.
— Trebuie să-l salvăm, zise ea.
O umbră argintie cobora chiar în dâra lăsată de rachetă.
— Un avion. Racheta s-a izbit de un avion.
— Nu-i un avion, spuse Clara.
— De unde știi?
Începură să alerge. Se depărtau de bal și de orchestră și de luminile jucăușe ale focurilor sărbătorești. Pașii le răsunară din ce în ce mai limpede în văzduhul tăcut. Iar umbrele le creșteau și se ștergeau în ritmul lampioanelor spânzurate deasupra porților. Câinii lătrară. Un ornic bătu. Apoi liniștea se așternu din nou peste anfi-lada străzilor. Își încetiniră pașii.
— E mai departe. Încă și mai departe.
Clara se agăță de brațul tânărului. Avea nevoie de cineva. Se temea de ea însăși. Un străin pusese stăpânire pe mintea ei. Strânse brațul tânărului și râse. Îi dădu drumul pe neașteptate.
Alergau. Ca un abur, umbra de argint atinse pământul. Auziră zgomotul unor clopoței loviți, unor sticle clinchetind în serii nesfârșite, unei brize adiind într-un labirint de cleștar, și Clara gemu pentru a doua oară.
— Repede, repede, zise ea.
— De ce?
— Nu știu.
În urma lor, oamenii alergau greoi și-și strigau unii altora:
— Un accident!
— Da. O rachetă. N-am văzut peste ce a dat.
— Chemați pompierii.
Ajunseră la răscruce și priviră la dreapta și la stânga și înainte. Nu văzură nimic. Apoi săriră îndărăt și o mașină goni val-vârtej prin beznă, gata să-i atingă, neagră și hipnotizând drumul cu ochii albi, orbitori și țepeni, ai farurilor ei. Apoi se auzi scrâșnetul cauciucurilor, mașina frână, derapă, urlă și porni din nou, anonimă, scobind în noapte un tunel liniar cu incisivii ei de lumină, asemeni cârtiței pornită la vânătoare.
Acolo unde mașina deviase brusc deslușiră ceața argintată. Șuvițele lucitoare mai spânzurau de crăcile copacilor.
Se apropiară:
— E un avion.
— Nu. Clara clătină din cap. E prea mic. Și prea ușor.
— Nu arde.
În glasul lui răsuna ca o părere de rău.
— Oh, n-am făcut-o dinadins, n-am făcut-o dinadins. Era serbarea, era racheta, zise Clara frângându-și mâinile.
Cercetară mașina. În inima volutelor precise ale cetii deslușiră un bărbat. Era foarte palid, atât de alb, încât părea străveziu. Și vedeau limpede, prin mașină și prin el, trotuarul neted și trunchiurile noduroase ale copacilor.
— Trebuie să-i dăm o mână de ajutor, zise un glas lipsit de convingere.
— Nu, spuse hotărât Clara.
Se uită la bărbat. Avea trăsături gingașe și regulate și știu că era frumos. Dar asta nu era tot. Se afla dincolo de toate minunile cunoscute de ea. Iar, atunci când privirile zâmbitoare îi întâlniră privirile, își stăpâni hohotul de plâns. Întinse mâna și atinse suprafața de argint.
Închise ochii.
— E o navă, zise ea, o navă din stele.
În clipa aceea auziră cu toții o voce părelnică:
— Sunt un călător. Vin de foarte departe, de foarte departe.
Vocea se amplifică. Vibra asemenea corzii întinse a unei harfe. Se priviră și se simțiră deodată istoviți, pentru că nu înțelegeau și nu, nu, nu putea fi, adevărat, iar, chiar de-ar fi fost, nu li se putea întâmpla lor una ca asta, nu credeau în existența străinului și erau istoviți, atât de istoviți, atât de stupizi în fața propriului lor zid de neștiință. Clara avea febră și tremura.
Nu era un om. Era un străin, un vizitator, dar nu era un om. Aducea cu el miresmele lumilor îndepărtate ce ard în noapte, culorile și visele, navele vidului și trofeele glorioase ale luptelor spațiale, dârele cometelor și beteala stelelor.
— De-aș putea pleca împreună cu el!
Dar nu avea să mai plece. Poate că el nici nu exista. Era doar un miraj în văzduhul călduț și nemișcat al nopții.
— Cine ești? De unde vii?
— Sunt un străin, un călător. Vin de acolo. Întinse o mână spre stele și Clara-și închipui un spectacol de necrezut, punctele scăpărătoare și nemișcate și rachete gonind de la unul la altul. Nu cred că puteți vedea, pe cerul vostru, locul de unde vin, zise vizitatorul. E prea departe. Lumina lui e încă pe drum. Făcu o mișcare: Sunt fericit că v-am întâlnit. Nu puteți ști ce înseamnă să te arunci în vid, în beznă și singurătate, mereu străin ție însuți.
Clara știa. Și mai știa că n-avea să uite niciodată și că întâlnirea asta era ca o fereastră străpunsă în coasta unui lung tunel, prin care vezi desenându-se în ceața zilei liniile nedeslușite ale unui paradis ascuns. Ar fi vrut să ceară o mie de amănunte, dar n-avea cuvinte pentru ele.
— Orașul, orașele voastre străluceau ca niște galaxii, ca niște popoare de stele. Și plecasem de atât de multă vreme. Nici un chip, nici un glas omenesc.
«Om, gândea Clara. Nu, nu era om. Doar dacă ei, locuitorii Pământului, n-aveau nimic omenesc.» Dăinuise din totdeauna o prea adâncă prăpastie de vid între ei și, chiar acum, când era atât de aproape, stăruia un câmp glacial pe care nici un gând, nici o dragoste adevărată nu-l vor putea străbate. Și înțelese deodată că același spațiu exista între ea și oraș, între dansatori, între focuri și rachete. Două flăcări nu se amestecau, niciodată, nicăieri. Stelele goneau unele spre altele, dar niciodată, de la începutul vremurilor, atomii lor nu se ciocniseră și vârtej urile nu li se amestecaseră. Și, măcar că lucrurile și oamenii se repezeau mereu unii spre alții, o adevărată întâlnire nu avusese loc.
— La ce bun tot drumul ăsta? își spuse Clara. Gândea cu voce tare și toți o auziră și se răsuciră spre ea, ca și cum vorbele i-ar fi putut șoca, deși nu le înțeleseseră. «S-a rătăcit pe drum, își spuse, dar de astădată în gând. Acum, când a atins-o, nu cunoaște ținta», și la fel i se întâmplase și ei adineauri, când alerga și când o intuiție o străpunsese cu precizia unui pumnal de gheață. Și îndată, pe loc, într-o secundă, uitase până și umbra a tot ce gândise, uitase tot, în afara regretului de a fi știut, pentru o clipă. Senzația de ciudățenie care ți se scurge printre degete, de îndată ce încerci s-o precizezi.
— Lumea asta e frumoasă, zise bărbatul, și era un fel de a răspunde.
Clara pricepu fără veste că luminile reci, nemișcate și murdare, casele mărunte, copacii înspăimântați, prizonieri pe șesul lor de gudron, și întinzându-și crengile meschine către cerul plin de fum, oamenii oarecari, însemnau pentru el ceea ce fuseseră pentru ea nedeslușitele populații din stele, cu frunți de fildeș, cu ochi de aur, cu plete cioplite în marmură moale, cu mâini bune și iuți ca păianjenii și palatele cu porți de diamant, cu nopți neobosite sub ceruri constelate.