Plutonia

Vladimir Obrucev Plutonia

Traducere: T. Cosma şi M. Reich

Editura Tineretului, 1956

CUVÎNT ÎNAINTE

Pămîntul nostru există de milioane și milioane de ani, în decursul cărora viața de pe suprafața lui a suferit mari schimbări.

Aglomerările de substanțe proteice, formate în apa caldă a primelor mări, devenind încetul cu încetul tot mai complexe, s-au transformat într-o sumedenie de diferite organisme vegetale și animale, care, trecînd prin nenumărate generații, au ajuns în starea de astăzi.

Ne putem da seama de aceste transformări ale formelor vieții organice studiind rămășițele lor păstrate în straiele scoarței Pămîntului sub formă de fosile; aceste rămășițe ne îngăduie să ne facem o idee destul de cuprinzătoare despre plantele și animalele care au populat Pămîntul în timpurile de demult, în cursul așa-numitelor perioade geologice. De la apariția vieții organice s-au succedat unsprezece asemenea perioade. Și cu cît o perioadă este mai îndepărtată de timpurile noastre, cu atît este mai mare deosebirea dintre formele vieții organice din acea perioadă și formele actuale.

Studierea formelor acestei vieți trecute, a particularităților lor, a condițiilor de existență și a cauzelor care au determinat transformările, dispariția unora dintre ele sau dezvoltarea și desăvîrșirea altora, constituie obiectul unei ramuri a științei numită paleontologie. Ea este studiată în anumite școli superioare. Dar pentru oricine este interesant să cunoască măcar în linii generale formele șt condițiile vieții de demult. Tocmai acest lucru ne-am propus să facem în cartea de față, căreia i-am dat forma unui roman științifico-fantastic. Aș fi putut arăta cum găsim pe unele bucăți de roci urmele diferitelor plante și cum după cîteva frunze ne putem face o idee despre un copac întreg sau un arbust; cum desprindem cu băgare de seamă din roci diferite cochilii, corali și resturi ale altor nevertebrate marine, cum le curățim și cum stabilim denumirea lor; cum dezgropăm cu infinite precauții oasele unor animale vertebrate, din care alcătuim schelete întregi, după care ne putem da seama de înfățișarea acestor viețuitoare. Dar asemenea descrieri ar fi fost prea lungi și plictisitoare; ele nu ar fi folosit decît elevilor sau studenților — viitori paleontologi — fără a fi putut oferi cititorilor o idee clară despre formele vechi ale vieții. De aceea, am hotărît să expun aceste lucruri sub forma unui roman. Dar cum să-l introduc pe cititor în această lume a unor viețuitoare de mult dispărute, în mediul în care trăiau ele?

Nu cunosc decît două romane în care să se fi făcut o asemenea încercare. Unul este cartea lui Jules Verne „O călătorie spre centrul Pămîntului”, în care se istorisește cum cîțiva oameni de știință coboară în craterul unui vulcan din Islanda și găsesc goluri subterane populate de ființe misterioase și de animale astăzi dispărute, descrise foarte vag. Acești savanți ajung din nou la suprafața Pămîntului prin craterul unui alt vulcan, pe o plută purtată de apa clocotită și, în cele din urmă, chiar de lavă topită. Toate acestea sînt greu de crezut. Craterele vulcanilor nu au forma unui tub deschis care se cufundă la o mare adîncime. Ele sînt pline cu lave solidificate. Și apoi, nu poți pluti pe apă clocotită, și cu atît mai puțin pe lavă topită. Greșelile de ordin geologic din acest roman m-au îndemnat în 1915 să scriu „Plutonia”. Pînă atunci nu scrisesem niciodată pentru tineret și nici nu intenționam s-o fac.

Al doilea e un roman al lui Conan Doyle. Aici, un grup de exploratori descoperă în America de Sud un platou înalt, foarte greu accesibil, izolat de restul ținutului și populat de oameni primitivi, de maimuțe mari antropoide și de unele animale dispărute din alte regiuni ale globului nostru. Reușind să ajungă pe platou, exploratorii trec prin diferite peripeții. Dar și în acest roman există multe lucruri cărora cu greu le poți da crezare. Din el cititorul ia cunoștință doar de o lume apropiată celei din zilele noastre. Romanul m-a impresionat atît de puțin, încît i-am uitat pînă și titlul, cu toate că l-am citit de două ori și nu prea de mult, în orice caz mai de curînd decît romanul lui Jules Verne.

Un bun roman științifico-fantastic trebuie să fie verosimil, trebuie să-l convingă pe cititor că în anumite împrejurări toate peripețiile descrise s-ar fi putut întîmpla în realitate, că în ele nu există nimic nefiresc, miraculos. Dacă în roman sînt tot felul de miracole, el nu mai e un roman, ci un basm pentru copii, cărora le poți înșira cîte în lună și-n stele.

Chiar de la primele ediții ale romanului „Plutonia” m-am încredințat că el îndeplinește condiția verosimilității. Am primit de la cititori multe scrisori, în care unii mă întrebau cu toată seriozitatea de ce nu se întreprind noi expediții în Plutonia, care să studieze lumea subpămîntească. Alții se ofereau să facă parte din viitoarele expediții; alții, în sfîrșit, se interesau de soarta eroilor din acest roman. De aceea, ultima ediție a “Plutoniei” este însoțită de o postfață, în care autorul explică cititorilor că pentru a le face cunoscute animalele și plantele care au existat în diferite perioade geologice, într-o asemenea formă ca și cum ele ar exista și astăzi undeva în străfundurile Pămîntului, el a fost nevoit să accepte ca adevărată o ipoteză formulată la începutul secolului trecut și discutată cu toată seriozitatea de oamenii de știință din acea vreme. Această ipoteză este expusă amănunțit în penultimul capitol („O discuție științifică”), în care organizatorul expediției apără această ipoteză. De fapt, însă, știința a respins-o de mult.

Autorul nădăjduiește că, asemenea edițiilor anterioare, și această ediție a „Plutoniei” va îndemna pe tinerii cititori să studieze mai temeinic geologia și să se ocupe de această știință interesantă, care ne explică constituția și structura planetei noastre, ne arată ce plante și animale au populat-o în vremurile de demult și cum s-au transformat și s-au succedat ele, pînă ce dintre animale s-a ivit o ființă înzestrată cu rațiune, omul, care a devenit stăpînul Pămîntului.

O PROPUNERE NEAȘTEPTATĂ

Profesorul Kaștanov, celebru prin călătoriile sale pe Novaia Zemlia și Spitzberg, precum și prin explorarea regiunilor polare ale Uralului, titularul catedrei de geologie de la universitate, abia se întorsese de la laboratorul său. Semestrul de toamnă se încheiase, prelegerile și examenele luaseră sfîrșit și profesorul se gîndea cu plăcere la cele trei săptămîni ale vacanței de iarnă; nu ca să trîndăvească — o, nu! Destul de tînăr, plin de vigoare și înzestrat cu o sănătate de fier, el plănuia să se odihnească vreo două-trei zile, iar apoi, cu mintea limpede, să înceapă să lucreze la un studiu științific despre legătura dintre Ural și Novaia Zemlia.

Așezîndu-se pentru cîteva clipe la birou, pînă la servirea mesei, Kaștanov cercetă corespondența primită în cursul zilei, răsfoi cîteva broșuri științifice trimise de diferiți autori, parcurse catalogul noilor lucrări științifice scoase de o editură germană. În cele din urmă, atenția îi fu atrasă de un plic mare, galben. Adresa era scrisă citeț, dar foarte mărunt.

Profesorul cunoștea bine scrisul corespondenților săi obișnuiți, și această scrisoare, primită de la un necunoscut, îi stîrni curiozitatea.

Desfăcu plicul și citi cu uimire cele ce urmează:

„Munku-Sardîk, 1/12-1913