— Bine, dar acum am coborît mult mai adînc și totuși noaptea e neasemuit mai luminoasă!
Discutară îndelung despre aceste fenomene ciudate, însă cînd se culcară, nu erau mai dumeriți. Dimineața, Borovoi ieși primul din cort pentru a face cercetări.
Ca și înainte, vîntul sufla dinspre sud, gonind nori plumburii care întunecau orizontul, de nu se putea vedea la mai mult de o sută-două de metri. Termometrul arăta -1°. Ningea.
— Azi trebuie să verificăm dacă urcăm sau coborîm, propuse Makșeev. Printre instrumente avem și un aparat ușor de nivelment.
În fața lor se așternea aceeași întindere albă, dar zăpada înghețase puțin și acum înaintau mai ușor. Panta era foarte lină, însă nu încăpea nici o îndoială că urca. În cursul zilei făcură cîteva măsurători. Aparatul adeveri cele ce vedeau cu ochii și ceea ce puteau deduce după felul cum mergeau cîinii.
În ziua aceea nu străbătură decît douăzeci și trei de kilometri, deoarece măsurătorile le luară mult timp.
Îndată ce întinseră cortul, Borovoi își scoase aparatele. Fierbătorul arăta +128°.
Meteorologul înjură cu năduf și scuipă înciudat.
— Singura explicație e că în depresiunea asta nu se aplică legile fizice stabilite pentru suprafața Pămîntului și trebuie elaborate altele, noi, spuse Kaștanov.
— Ușor de zis, se înfierbîntă Borovoi. Numai că nu le poți elabora cît ai bate din palme! Sute de oameni de știință s-au trudit zeci de ani, iar aici totul se duce de rîpă de parcă am fi pe o altă planetă. Cu asta nu pot fi de acord și sînt hotărît să-mi dau demisia.
Rîseră toți cu poftă de această izbucnire a meteorologului, care se apucă totuși de calcule, înștiințîndu-i foarte curînd că în ziua aceea urcaseră, adică coborîseră, cu opt sute șaizeci de metri, aflîndu-se, deci, la nouă mii de metri sub nivelul mării.
— M-am uitat în îndreptarul de fizică, interveni Kaștanov. Aici se arată că apa fierbe la +120° în condițiile unei presiuni de două atmosfere și la +134°, cînd presiunea e de trei atmosfere. Acum, noi suportăm o presiune cam de două atmosfere și jumătate.
— De bună seamă că la o asemenea presiune nu te prea poți simți în apele tale și amețești, adăugă Borovoi, posomorît.
Ceilalți confirmară că încă din noaptea petrecută între ghețurile centurii le-a fost cam rău, că simt o apăsare pe piept, capul le vîjîie și că sînt moleșiți, dorm agitat și au coșmaruri.
— Nici cîinii nu se simt bine, spuse Igolkin. Parcă le-au slăbit puterile și trag mereu, deși urcușul e destul de ușor. Credeam că sînt obosiți, văd însă acum că alta-i pricina!
— Ar fi interesant să luăm pulsul la toți, propuse Gromeko. Care e pulsul dumitale normal, Ivan Andreevici?
— Șaptezeci și doi, răspunse Borovoi, întinzînd medicului brațul.
— Ei, vezi, acum ai patruzeci și patru! E o diferență destul de mare. La presiunea asta, inima lucrează mai încet; de aceea te simți rău.
— Care va să zică dacă vom coborî mereu, inima se va opri de tot? întrebă Makșeev.
— Că doar n-om coborî pînă în centrul Pămîntului! rîse Gromeko.
— Și de ce nu? bombăni Borovoi. Se prea poate ca afurisita asta de groapă să ajungă pînă în centrul Pămîntului. Acum sînt gata să cred orice. Nu m-ar mira ca ieșind de aici să ne trezim printre ghețurile Polului Sud.
— Să nu-ți fie cu supărare, dar ceea ce spui e absurd! îi răspunse Kaștanov. Nu poate exista o crăpătură care să străbată tot globul pămîntesc și nici o groapă pînă în centrul Pămîntului. Ar fi în contrazicere cu toate datele geofizicei și geologiei.
— Nu mai spune! Admiți însă fenomenele care contrazic toate legile meteorologiei, fenomene ce se petrec sub ochii noștri? Vei vedea că și legile geologiei dumitale vor fi date peste cap. Kaștanov nu-și putu stăpîni rîsul.
— Meteorologia, Ivan Andreevici, e o știință ușuratică, glumi el. Ea se ocupă de mediul nestatornic al atmosferei, de ciclonii și anticiclonii ei, ale căror cauze n-au fost determinate pînă astăzi. Geologia însă se întemeiază pe o bază trainică — scoarța solidă a Pămîntului.
— Trainică, n-am ce spune! se burzului Borovoi. Asta însă pînă o va zgudui frumușel un cutremur care îi va face pe geologi să-și piardă cumpătul, dacă n-o vor păți chiar mai rău!
Toți rîseră cu hohote.
— Și apoi, — continuă întărîtat meteorologul, — cunoașteți scoarța Pămîntului la o adîncime de vreo doi-trei kilometri, și vorbiți despre adîncurile lui! Cîte capete, atîtea ipoteze despre structura Pămîntului la mari adîncimi. Unii susțin că miezul Pămîntului este solid, alții — că e lichid, iar alții — că e gazos. Poftim de te mai descurcă!
— O să ne descurcăm noi cu timpul. Orice ipoteză, firește, dacă e bine întemeiată, constituie un nou pas spre cunoașterea adevărului. Cît privește adîncurile, nu ai dreptate. În prezent, seismologia, știința care studiază cutremurele, ne permite să știm mai multe lucruri despre nucleul Pămîntului. Interesant e ce ne rezervă ziua de mîine, încheie el. În fiecare zi se pot ivi fenomene inexplicabile la prima vedere, dar la o analiză atentă vezi că alcătuiesc o înlănțuire de cauze și efecte.
A doua zi, panta cîmpiei de zăpadă continua să urce, însă mai puțin; vîntul bătea tot dinspre miazăzi, iar norii alunecau aproape de fața pămîntului, ascunzînd depărtările. Către amiază, abia mai simțeau că urcă, iar spre seară începură să coboare. Acum cîinii alergau mai repede, astfel că schiorii cu greu reușeau să se țină după ei. Temperatura aerului scăzuse puțin sub 0° și călătorii înaintau ușor. Deodată, Borovoi, care mergea întotdeauna în frunte, făcu un semn cu mîna și strigă:
— Stați! Așteptați! Mă tem că ne-am abătut din drum!
Toți alergară într-un suflet la el. Borovoi ținea în mînă busola, pe care o privea cu multă luare-aminte.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov.
— Nu înaintăm spre nord, ci spre sud, înapoi spre centura de gheață. Priviți, capul nordic al acului nu arată înainte, în direcția pe care o urmăm, ci înapoi.
— Cînd ai observat asta?
— Chiar acum. De cînd busola a luat-o razna, n-am mai avut încredere în ea și m-am orientat după vîntul care tot timpul bate dinspre sud. M-a mirat însă faptul că am început să coborîm, deoarece nu se putea ca noi să fi ieșit din pîlnie. Am scos busola și, cînd colo, ce văd? Revenise la normal și arăta că înaintăm spre sud și nu spre nord.
— Bine, bine, dar vîntul continuă să bată din spate!
— Poate că și-a schimbat direcția în cursul nopții.
— Nu, — interveni Makșeev, — vîntul nu s-a schimbat. Noi punem întotdeauna cortul cu ușa în direcția vîntului, adică spre nord, pentru ca nămeții să nu blocheze ieșirea. Știu sigur că azi dimineață asta era poziția cortului nostru.
— Prin urmare vîntul s-a schimbat treptat în cursul zilei de astăzi, iar noi am mers în semicerc și am făcut cale întoarsă.
— Sau, poate, dintr-un motiv oarecare, busola s-a remagnetizat!
— Măcar de-ar apărea soarele sau de-am vedea stelele, ca să știm încotro ne îndreptăm, se tîngui Borovoi.
— Oricum, trebuie să poposim pentru noapte și să verificăm, cu busola în mînă, cîțiva kilometri din drumul parcurs, ce se distinge clar după urmele lăsate pe zăpadă, interveni Kaștanov. Astfel vom afla foarte ușor dacă am mers sau nu în cerc.
Ridicară iurta, iar Makșeev și Gromeko o porniră îndărăt, după urme. Borovoi puse la fiert hipsotermometrul, ale cărui indicații aproape că nu se deosebeau de cele din ajun. Se vede că micul urcuș din prima jumătate a zilei fusese compensat de coborîșul din jumătatea a doua. După două ceasuri, Makșeev și Gromeko se înapoiară. Controlaseră drumul pe o distanță de zece kilometri, constatînd că tot timpul merseseră în linie dreaptă, în direcția vîntului. De aceea ajunseră la concluzia că se pot încrede mai mult în vînt decît în busolă și hotărîră de acum încolo să se orienteze după vînt.