Cînd, în sfîrșit, se încredință că toți dușmanii fugiseră, Kaștanov trase la mal, chiar lîngă locul pîrjolului, omorî cu cuțitul furnicile rănite, iar apoi se apucă să distrugă stăvilarul, aruncînd în apă trunchiurile uscate aprinse și cele verzi fumegînde. După un sfert de ceas nu a mai rămas nici urmă din stăvilar, și pluta, cu resturile focului, își continuă drumul mai departe în jos pe rîu, iar după ea, fără a căuta s-o depășească, venea barca cu omul ce le venise de hac unor vrăjmași numeroși și iscusiți.
Mînată de curent, barca plutea repede prin acest coridor de verdeață, și curînd se zări în față, printr-un luminiș, oglinda sinilie a mării.
Cînd ajunse aproape de vărsarea rîulețului, Kaștanov auzi detunături, lătratul lui Generalu și strigătele tovarășilor săi. Începu să vîslească din răsputeri, și după cîteva minute trase la mal și porni în goană spre campament cu arma în mînă.
LUPTA CU FURNICILE
După plecarea celor doi exploratori, Makșeev și Gromeko începură să pescuiască la gura rîului. Pescuitul fu atît de norocos, încît peste un ceas unul din ei trebui să se apuce să curețe peștele și să-l pună la uscat pe frînghii, pentru a face rezerve de hrană.
În timp ce Makșeev continua să pescuiască, botanistul dădu o raită pe la marginea pădurii, adună plante și descoperi cu acest prilej un palmier sagotier. Împreună cu tovarășul său, el doborî copacul, îl despică în lung și, scoțîndu-i măduva comestibilă, o așternură la uscat pe pături.
După ce isprăviră treaba, puseră la fiert ciorba de pește și se așezară să se odihnească, sfătuindu-se ce să facă după-masă.
— Nu ne putem depărta prea mult, observă Gromeko, și mai ales nu putem lăsa peștele în grija lui Generalu.
— Ai dreptate, — se învoi Makșeev, — deși Generalu e un cîine credincios, nu cred să poată rezista ispitei de a se ospăta după pofta inimii, cu pește uscat, care îi amintește de patrie.
— Atunci să mai prindem pește și să facem rezervă bogată pentru noi și pentru cîine. Cine știe cît o să mai treacă pînă o să dăm iarăși de un loc cu atîta pește! Drept să-ți spun, nu prea savurez carnea de reptilă. O mănînc în silă, de mare nevoie. Cînd o mănînc, îmi închipui totdeauna că e nisetru sau morun, iar nu vreun neam de-al broaștei sau șopîrlei.
Între timp, ciorba începuse să fiarbă și Gromeko se îndreptă spre locul unde se aflau păturile, ca să aducă sago pentru ciorbă.
— Aoleu, ia uită-te spre apus, îi strigă el lui Makșeev, care rămăsese lîngă foc, în spatele cortului.
Makșeev veni în fugă pe plajă.
Dinspre apus înaintau de-a lungul litoralului cîțiva coloși, în care recunoscură cu ușurință, după coastele lor vrîstate, niște brontozauri.
Namilele înaintau agale, rupînd în drum frunze tinere din vîrfurile palmierilor și ferigelor. Cînd și cînd se opreau lîngă cîte un copac, pe care-l devorau cu mare plăcere.
— Ce facem? Dumneata ce zici? întrebă Gromeko. E drept că acești monștri sînt fricoși și n-o să ne atace. Dacă însă îi lăsăm să ajungă pînă aici, o să calce în picioare și cortul, și peștele.
— N-avem încotro, trebuie să tragem, răspunse Makșeev. Mai întîi cu alice, iar la nevoie și cu gloanțe explozive.
Ridicară amîndoi armele, ochiră grupul de monștri și liniștea litoralului fu străpunsă de patru detunături.
Bubuiturile neașteptate și alicele care căzură ca o grindină asupra animalelor le înspăimîntară. Dar în loc să facă calea întoarsă, neîndemînaticele animale se aruncară în mare și trecură în goană de-a lungul țărmului, în dreptul taberei, la o mică distanță, stîrnind valuri și trîmbe de apă.
Vînătorii ghinioniști fură udați într-o clipită din cap pînă-n picioare și abia putură ține barca, ca să n-o ducă valurile în larg. Un val doborî prăjina înfiptă în nisip, de care era legată funia cu pește uscat, iar un alt val căzu peste pătura cu sago. Funia împreună cu peștele căzură pe nisip, iar sago-ul se udă.
— Ptiu, afurisite dihănii! izbucni Makșeev, scuturîndu-se de apă după duș. Ne-au făcut un pustiu de bine!
— Uite că acum ai cu ce te ocupa! încercă să-l consoleze Gromeko. Nu ne tăia capul ce să facem după masă, și namilele au avut grijă sa ne dea de lucru. Acum trebuie să curățim iarăși peștele, să spălăm în rîu sago-ul și să să-l punem la uscat.
— Și mai întîi să ne uscam pe noi! Cît despre ciorbă, cred că a dat de mult în foc…
Brontozaurii făcură un ocol mare prin apă, apoi ieșiră din nou pe mal, la răsărit de gura rîului, și continuară să gonească pe plajă.
— Cred că nici lor nu le-a fost prea bine. Ia te uită cum mai fug. Le-am servit o porție bună de alice! se bucura, răutăcios, Makșeev, dezbrăcîndu-se lîngă cort, în timp ce Gromeko lua de pe foc ceaunul cu ciorbă.
După ce își puseră hainele la uscat șî ridicară din nou prăjina cu frînghia, exploratorii, în costumul lui Adam, se apucară să mănînce. Generalu, care se ghiftuise dimineața cu capete și măruntaie de pește, se întinsese pe nisip și ațipise. Nici cîinele și nici oamenii, care prînzeau, nu observară că destul de aproape de tabără ieșiseră din pădure, una după alta, șase furnici. Insectele se opriră pe loc, cătară în jur apoi se mistuiră pe nesimțite în desiș.
Îndată ce terminară masa, Makșeev și Gromeko se întinseră în cort și-și aprinseră pipele; aveau de gînd să se odihnească puțin înainte de a se apuca să curețe de nisip peștele.
Deodată, Generalu începu să mîrîie, sări de la locui lui și se porni pe un lătrat înverșunat. Exploratorii dădură buzna afară din cort și cînd colo, ce să vadă? Tabăra era împresurată de furnici. O coloană de insecte le tăiase retragerea spre gura rîului, iar altă coloană venea din direcția opusa, înaintînd spre frînghia pe care atîrna peștele și spre pătura cu sago.
— Armele sînt neîncărcate! exclamă desperat Gromeko, repezindu-se după cartușieră.
— Ia alice! strigă la rîndu-i Makșeev, încărcîndu-și în grabă arma cu două țevi. Dumneata trage în cele din dreapta, eu le iau în primire pe celelalte.
Între timp, furnicile care veneau din dreapta se năpustiră asupra peștelui și îl trăgeau de pe frînghie, iar cele ce veneau din stînga ajunseră la vreo douăzeci de pași de cort. În acea clipă răsunară primele detunături. Bubuiturile, fumul și prăbușirea furnicilor atinse de alice îngroziră insectele și primele rînduri se opriră șovăind. Dar cele ce veneau din urmă le dădeau ghes, atrase de mirosul de pește, și oastea se puse din nou în mișcare. Postîndu-se la intrarea în cort, de unde Generalu, cu părul zbîrlit, lătra într-una, vînătorii își încărcau armele, ca să tragă o nouă salvă, iar apoi, cu cuțitele și paturile armelor, să înceapă o luptă corp la corp cu dușmanii care năvăleau din toate părțile.