— Mormăilă e mult mai înalt decît Satana, iar povîrnișurile conului său sînt mai abrupte, observă Kaștanov.
— Erupția în curs nu ne va împiedica să ne suim pe vîrful lui, adăugă Makșeev.
— O să vedem mîine ce facem. De pucioasă nu mai avem nevoie și ne putem înapoia în orice clipă.
Coborîră spre lac și, trecînd din nou peste puhoaiele de lavă, ajunseră după o oră la locul de popas.
POZNELE LUI MORMĂILĂ
Dar Mormăilă nu-i lăsă să doarmă liniștiți. După cîteva ceasuri, exploratorii fură treziți de un vuiet înspăimîntător și săriră toți speriați în picioare.
— Oare și acest vulcan aruncă nori arzători? Ia priviți ce se petrece acolo! exclamă Gromeko.
Mormăilă era învăluit de niște nori negri și groși, care coborau tot mai jos pe costișă, lățindu-se mereu în toate părțile. Mirosea a pucioasă și clor. Norii se învălurau, spintecați în răstimpuri de fulgere orbitoare, iar uruitul ce venea din adîncurile vulcanului se contopea cu niște bubuituri ca de tunet.
— Nu, — observă Kaștanov, — nu trebuie să ne temem de un nor arzător. Această erupție are alt caracter, și anume seamănă cu erupțiile Vezuviului. Deocamdată vulcanul aruncă lapili și cenușă, pe urmă o să apară probabil și lava.
— Asta înseamnă că trebuie să punem cruce ascensiunii noastre.
— Firește! Ar fi curată nebunie să urcăm acum pe acest vulcan.
— Atunci ce facem?
— Mai rămînem aici și ne continuăm somnul, apoi o pornim înapoi spre mare.
— De ce să nu plecăm chiar acum?
— E foarte interesant să vedem o erupție de la o distanță atît de mică.
— Ce ne facem însă dacă o să înceapă o grindină de pietre?
— Nu cred; ne aflăm la poalele vulcanului și lapilii nu ajung atît de departe.
— Dar dacă ne acoperă lava?
— Lava curge foarte încet și oricînd ne putem feri din calea ei, chiar fără să ne grăbim.
— Atunci, să rămînem și să vedem ce-o să mai facă Mormăilă. N-ar strica însă ca între timp să îmbucăm cîte ceva.
Făcură focul, puseră ceaiul la fiert și apoi începură să mănînce, dar fără să scape din ochi vulcanul.
Mormăilă dispăruse cu desăvîrșire după perdeaua de nori. Chiar și cerul era acoperit la zenit de un val cenușiu, prin care se zărea Pluton asemenea unui disc roșiatic, care cernea asupra împrejurimilor mohorîte ale vulcanului o lumină slabă, lugubră.
Curînd începu să cadă o cenușă neagră, sub formă de pulbere, la început în particule răzlețe, apoi tot mai des și mai des, încît pînă la urmă exploratorii se văzură siliți să-și bea ceaiul acoperindu-și cănile cu mîna, ca să nu înghită acest praf vulcanic. Treptat, iarba, trestia și frunzele de palmier deveniră negre, iar apa rîului se făcu ca cerneala.
— Ce bine că ne-am umplut bidoanele, observă Makșeev. Altfel am fi rămas toată ziua fără apă. Dar cu vuietul ăsta ce mai e?
Bubuiturile din adîncul vulcanului se domoliră și, cînd ele încetau, se auzea un vuiet surd, asemenea acelui produs de talazurile ce se sfărîmă de țărm. Vuietul creștea mereu. Exploratorii se priviră nedumeriți.
— N-o fi cumva un nor arzător? întrebă Papocikin neliniștit..
— Să fugim mai repede în sus! exclamă Kaștanov. În albia rîului gonește un torent de apă sau un puhoi mocirlos. Am uitat cu totul de o asemenea eventualitate. Hai, ne luăm calabalîcul și să urcăm!
Vărsară la iuțeală ceaiul din căni, își luară lucrurile și armele și porniră în grabă cu toții spre vîrf, pe torentul de lavă, cățărîndu-se pe blocurile negre, poticnindu-se pe alocuri și străduindu-se să ajungă cît mai sus deasupra albiei.
Cînd se opriră în cele din urmă să-și mai tragă sufletul, priveliștea care li se înfățișa de la o înălțime de vreo cincizeci de metri de deasupra locului de popas le dovedi că fuga lor pripită fusese cît se poate de înțeleaptă. Pe albia rîului care pornea de la costișa vulcanului venea vijelios un torent aprig de apă neagră; el smulgea blocuri întregi de lavă încremenită de pe cele două maluri. După cîteva minute, acest val înspăimîntător, înalt de vreo trei metri, se rostogoli pînă la locul unde mai adineauri exploratorii noștri își beau nepăsători ceaiul, și cît ai clipi din ochi tufele verzi dispărură în undele noroioase, palmierii începură să se clatine și căzură frînți sau smulși din rădăcină, iar întregul teren dispăru, de parcă nici n-ar ff existat.
— Strașnic puhoi! exclamă Papocikin, Noroc că am șters-o la timp!
Tot alergînd, călătorii ajunseră mai sus de torentul de lavă. Din locul unde se aflau, se zăreau amîndouă culmile. Torentul de noroi trecuse peste culmea din dreapta și acum exploratorii își întoarseră privirile spre culmea din stînga, ca să vadă ce se întîmplă. După cîteva minute prin valea strîmtă a muntelui din stînga năvăli un alt torent de noroi, care înainta însă mult mai încet, deoarece apa era plină de cenușă și de pietricele; torentul semăna cu un terci subțire, în undele căruia se învîrteau tufe smulse din rădăcini și trunchiuri de palmieri.
— Le-a smuls de pe malurile lacului unde ne aflam ieri! exclamă Papocikin.
— Iată gura de rai pașnică și idilică a pustnicului dumitale! Lacul nu mai există și totul s-a prefăcut într-o mare de noroi, spuse Kaștanov.
— Ai dreptate, vulcanii de prin partea locului sînt niște vecini cam zurbagii! încuviință Gromeko. Satana ne-a servit cu un nor arzător, iar Mormăilă cu noroi.
— Și totuși am scăpat și de data asta, avînd prilejul să vedem fenomene naturale înfricoșătoare, dar interesante, spuse Kaștanov.
— Acum, însă, nu putem ajunge la mare și la bărcile noastre! zise abătut Papocikin. Ia priviți: în stînga și în dreapta noastră avem niște torenți vijelioși, iar în spate — pe Mormăită, care ne mai poate juca o festă.
Într-adevăr, exploratorii care reușiseră să scape de noroi suindu-se pe o stîncă a vulcanului erau ca și asediați și nu puteau porni la vale, spre mare, iar în spatele lor vulcanul continua să mormăie!
— Dacă o să se mai verse și lavă de sus, o să ne pomenim între foc și apă. Halal de așa perspectivă! spuse Gromeko.
— Da, Mormăilă nu și-a spus încă ultimul cuvînt, observă Makșeev.
— Cred că nu există încă nici un motiv de îngrijorare, căută Kaștanov să-i liniștească. Puhoaiele de noroi o să se scurgă repede și o să pornim spre mare înainte ca lava sa ne ajungă din urmă, dacă într-adevăr ea va lua această direcție.
— Pînă una alta o să ne ude leoarcă aici! N-avem unde să ne adăpostim, bombăni Papocikin.
Zoologul avea dreptate. De la o vreme din norii emanați de vulcan cădea o ploaie măruntă, căreia exploratorii, cu gîndul la puhoaiele de noroi, nu-i dăduseră nici o atenție. Acum însă ploaia se întețise și începură toți să privească în jur, în căutarea unui adăpost cît de mic. Încredințați că vremea, care se menținea frumoasă de cîteva zile, nu se va strica, porniseră în exploatare fără mantale de ploaie, fără cort, și acum nu aveau cu ce să se apere de intemperii.
— Cred că acolo, mai sus, unde se află o sumedenie de blocuri mari de lavă, o să găsim mai lesne un adăpost, spuse Makșeev, arătînd spre vîrful vulcanului.
— Și o să fim mai aproape de vulcan! oftă Papocikin.
— Fiecare e liber să facă cum crede de cuviință, N-ai decît să rămîi aici în ploaie, noi însă o să urcăm pînă acolo, spuse Gromeko.