— Ei, de ăsta am scăpat! spuse Makșeev, răsuflînd ușurat.
În cîteva locuri, albia se îngusta într-atîta, încît puteau sări peste nămol. Pe malul opus însă se înălța peste tot un zid vertical, care le aținea calea. Nu avură încotro și porniră mai departe. Peste puțin timp începură urcușul pe cel mal înalt dintre puhoaiele vechi, încremenit pe versantul vestic al vulcanului. Dincolo se afla depresiunea cu lacul. Ajunși deasupra puhoiului, se încredințară cu bucurie că au mulți sorti de izbîndă.
Acest puhoi vechi împărțea în două puhoiul cel nou, ridicîndu-se la mijloc asemenea unui gheb turtit. Exploratorii se așezară să se odihnească în tihnă pe creasta puhoiului. La picioarele lor se vedea depresiunea unde în ajun se afla lacul cuprins într-un chenar verde, priveliște ce stîrnise admirația lui Papocikin. Acum însă nu mai rămăsese nici urmă de lac, palmieri sau ierburi. Depresiunea era acoperită de un nămol cenușiu, pe întinsul căruia se vedeau ici-colo băltoace negre. Dinspre vulcan înainta frontul celui de al doilea puhoi. Cînd blocurile încinse de lavă veneau în atingere cu nămolul umed, se produceau explozii; de aceea la poalele valului era o neîntreruptă canonadă. Ici-colo izbucneau norișori albi de aburi.
Deși exploratorii poposiseră la vreo 500–600 de pași de puhoaiele de lavă incandescentă, vecinătatea acestor mase încinse se făcea bine simțită. Era un zăduf strașnic, cu atît mai mult cu cît razele lui Pluton nu erau ascunse de nori și dogoreau nemiloase.
Exploratorii nu puteau întreprinde nimic. Sufereau cumplit de căldură, deși se dezbrăcaseră aproape pînă la piele. Le era foame și se simțeau istoviți, mai ales că în noaptea trecută dormiseră foarte puțin și în schimb în timpul zilei alergaseră și trecuseră prin nenumărate emoții.
— Tare bun ar fi acum un ceai! zise cu jind Papocikin. E o zăpușeală insuportabilă!
— Într-adevăr e foarte cald, dar ce putem face dacă nu avem lemne? Ce-ar fi să dau o fugă și să pun ceainicul pe lava topită? glumi Makșeev. Într-o clipă ar fierbe ceaiul!
— Apă mai avem?
— Berechet! răspunse Gromeko, după ce se uită în bidon.
— Măcar hai să luăm o gustare, dacă ceai nu putem bea. Mi-e o foame de lup!
Se așezară roată, scoaseră pește uscat și pesmeți și mîncară cu poftă, iar setea și-o potoliră cu apă.
— Azi dimineață am făcut o mare greșeală și acum tragem ponoasele, spuse Kaștanov.
— Ce greșeală?
— Cînd am fugit din calea puhoiului de nămol, ar fi trebuit din capul locului să trecem rîul, iar nu să ne urcăm pe deal. Am fi fost acum pe malul mării și n-am fi alergat atîta ca să scăpăm de lavă și nămol.
— Așa e, de pe malul celălalt, drumul spre mare era deschis!
— Nu e chiar așa! Să nu uităm că prin vale a trecut un puhoi dublu de nămol, care a acoperit-o, probabil, toată.
— Și ne-ar fi prins și pe noi!
— Dar am fi putut să urcăm, pînă la pustiul negru și să înaintăm spre mare, pe acest platou.
— Da, am greșit! Nu-i mai puțin adevărat însă că am fost luați prin surprindere și nimeni nu putea să prevadă toate urmările. Atunci am crezut că lucrul cel mai înțelept este să urcăm repede cît mai sus, ca să scăpăm de puhoi.
— Dacă în locul nostru ar fi fost alți oameni care cunosc bine vulcanii activi, ar fi știut încotro s-o apuce ca să scape!
— Eu cred, — se vîrî în vorbă Papocikin, — că cea mai mare greșeală am făcut-o aseară, cînd am poposit la poalele vulcanului, deși era clar că erupția începuse.
— Păi tocmai de asta am și rămas, ca să vedem erupția!
— Uite că am văzut-o! În ce mă privește, mă declar mulțumit pentru tot restul vieții. De-acum încolo am să caut să fiu cît mai departe de acești munți năbădăioși. Satanei i-am sacrificat arma, iar lui Mormăilă…
— Lui Mormăilă, eu și cu Makșeev i-am jertfit cizmele, ceea ce e mult mai rău. Dumneata, care ai cizme îns picioare, n-ar trebui să te vaiți! Noi însă vom fi nevoiți să mergem desculți pînă la mare, pășind pe pietroaiele încinse ale pustiului negru.
— Ce-i drept, e drept, stau mai bine ca dumneavoastră și trebuie să tac.
— Și acum ce facem?
— Ce să facem? Nu ne rămîne decît să ne ducem la culcare, dacă o să putem dormi pe bolovanii ăștia zgrunțuroși.
— Oricum, să încercăm. Va trebui însă să facem cu rîndul de gardă, ca să ținem sub observație vulcanul. Mormăilă e în stare să ne mai joace o festă.
— Cît timp dormim?
— Cît o să ne îngăduie vulcanul.
— Asta-i maximum. Dar minimum — pînă ce nămolul din albie se va usca într-atîta, încît s-o putem străbate.
Zis și făcut: trei dintre ei se ghemuiră pe blocurile de lavă, iar al patrulea stătea de veghe, cu ochii țintă la vulcan, și cerca din cînd în cînd nămolul. În pofida căldurii pe care o răspîndeau puhoaiele de lavă și razele lui Pluton, nămolul se usca foarte încet; abia după vreo șase ceasuri se întări îndeajuns, pentru ca exploratorii să poată trece peste el.
Își luară calabalîcul și porniră spre albie. Traversară unul cîte unul și ajunseră cu bine pe malul celălalt. Apoi începură să se urce de pe un bloc pe altul, de pe o terasă pe alta, ajutîndu-se reciproc. O jumătate de oră mai tîrziu se aflau pe întinsul pustiului negru, în deplină siguranță. În sfîrșit putură răsufla ușurați.
Papocikin se întoarse cu fața spre vulcan, își scoase pălăria, făcu o plecăciune adîncă și glăsui:
— Rămîi cu bine, bătrîne Mormăilă! Îți mulțumim pentru tratație și pentru cinstea cu care ne-ai învrednicit.
Gluma lui Papocikin îi făcu pe toți să zîmbească.Kaștanov adăugă:
— Ehei, dacă aș fi avut cizmele, n-aș fi plecat eu de aici!
— Și, mă rog, ce ai fi făcut?
— Am fi putut înainta spre miazăzi prin pustiul negru, ca să vedem ce se află dincolo de vulcan.
— Și acolo tot deșert e! Se vede de aici.
— Cizmele ca cizmele, dar nici provizii nu mai avem, remarcă Makșeev.
— Iar apa e pe terminate! zise Gromeko, după ce se uită în bidon..
— Ai dreptate! Trebuie să ajungem cît mai repede la mare. Din nenorocire, pietroaiele astea negre ale pustiului sînt strașnic de fierbinți. Am impresia că stau pe o plită încinsă. De cînd tot alerg pe lava împietrită, ciorapii mei cei groși s-au făcut praf.
— Va trebui să ne rupem cămășile fîșii și să ne înfășurăm picioarele, propuse Makșeev. Nu putem umbla desculți.
Între timp, el și Kaștanov țopăiau într-una, ridicînd, cînd un picior, cînd celălalt, deoarece piatra fierbinte iî frigea la tălpi. Își scoaseră cămășile, își înfășurară picioarele, le legară cu curelele de la arme și după ce aruncară o ultimă privire spre vulcanul învăluit de nori negri, porniră voinicește prin pustiu spre nord. Înaintau destul de ușor: pustiul era cu desăvîrșire neted. Pe alocuri se vedeau grămezi de lavă străveche, de un negru-verzui, erodate de vînturi. În alte părți, deșertul era presărat cu pietricele. Ca și în pustiul de lîngă vulcanul Satanei, nici aici nu exista pic de vegetație. Șesul negru se întindea pînă în zare. Pe cerul senin strălucea la zenit roșiaticul Pluton, care inunda deșertul cu razele sale; în lumina astrului subteran, întinderea netedă a pustiului părea pulverizată cu miriade de licurici. Exploratorii mergeau tot timpul cu ochii pe jumătate sau complet închiși, pentru ca acest potop de lumină să nu-i obosească.