— Fără schiuri și fără haine călduroase, adăugă Makșeev.
— Tot ceea ce spui e adevărat, firește, și va trebui să ținem seama de spusele dumitale, zise Kaștanov. Dar dacă o să sacrificăm o săptămînă ca să cercetăm mai bine malul sudic al mării, ne va rămîne încă destul timp pentru întoarcere.
— Există însă și alte motive ca să nu mai zăbovim pe aici, stărui Papocikin. De cîte ori am explorat țărmul sudic al mării, am avut de furcă mereu cu furnicile. Mai mult ca sigur că și pe celelalte meleaguri ale țărmului sudic există asemenea insecte îngrozitoare. Ca să luptăm împotriva lor, trebuie să consumăm muniții cu nemiluita, ori nu mai avem chiar atît de multe, iar la întoarcere ele ne vor fi necesare ca să vînăm și să ne apărăm de sălbăticiuni.
— Și, în sfîrșit, — îl sprijini Gromeko, — este îndoielnic să descoperim ceva nou pe țărmul sudic al mării în cele trei-patru zile cît am mai putea pluti spre răsărit. Știm doar că în direcția aceea se întind la nesfîrșit coastele abrupte ale platoului, iar de pe vîrful vulcanului Satanei am văzut că la răsărit nu există nimic altceva decît pustiul negru.
— În cel mai bun caz o să mai descoperim un rîuleț și la izvorul său încă un grup de vulcani, care o să ne facă un alt pocinog! adăugă Papocikin, care nu putea uita spaima prim care trecuse. Am scăpat în două rînduri ca prin urechile acului. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă.
— Va să zică nimeni nu e de părerea mea! spuse Kaștanov, cu oarecare ciudă. Majoritatea este pentru înapoiere, din motive bine întemeiate. Va trebui să ascult și eu glasul prudenței.
— O să plutim, deci, de-a lungul țărmului nordic? întrebă Gromeko.
— Bineînțeles, de vreme ce am hotărît să nu mai explorăm țărmul sudic.
— Atunci trebuie să ne facem de îndată o provizie de apă, fiindcă nu cred să ajungem astăzi la gura rîului Makșeev, iar alt rîu nu știm dacă există prin apropiere.
După ce-și umplură bidoanele cu apă dintr-un rîu destul de mare, pe care-l botezaseră rîul Gromeko, călătorii își continuată drumul printre bancurile și insulele deltei, străduindu-se să nu se depărteze de țărmul nordic. Acesta era aici tot atît de scund ca și la gura rîului Makșeev, plaja însă nu era acoperită de nisip. Pădurea și trestiile ajungeau pînă la marginea apei. Încetul cu încetul, insulele se răriră, pentru a dispare apoi cu desăvîrșire, și țărmul începu să cotească vădit spre nord. Pe țărmul sudic începea în dreptul cotiturii regiunea dunelor nisipoase; în depărtare se zărea grupul vulcanului Satanei, din care mai ieșea încă o dîră destul de groasă de fum ce învăluia orizontul.
Deasupra apei și a zidului de verdeață roiau insecte. Din cînd în cînd, exploratorii vedeau reptile mici zburătoare, care vînau libelule, iar deasupra apei, la o depărtare destul de mare, răsăreau cînd și cînd capetele de pleziozauri. Lîngă țărm, apa nu era adîncă și uneori vîslele aproape că atingeau fundul.
Pe alocuri, în peretele verde de trestii care mărginea pădurea, se deschideau poteci largi, adevărate coridoare verzi, pe unde mergeau probabil la adăpat reptilele ierbivore și carnivore care populau desișurile.
A doua zi înainte de amiază, exploratorii ajunseră la gura rîului Makșeev, pe care îl recunoscură, cu ușurință după piramida ridicată de ei.
Aici se opriră aproape douăzeci și patru de ore, ca să facă unele observații pe țărmul mării, să prindă și să usuce peștele, să repare bărcile și pluta, pregătindu-se astfel pentru un drum lung împotriva curentului.
Navigau destul de încet. Erau nevoiți să vîslească fără întrerupere și nu-și îngăduiau decît scurte răgazuri pentru odihnă, mîncare și somn.
Nu făceau mai mult de treizeci-patruzeci de kilometri pe zi, în funcție de repeziciunea curentului.
În afara de asta, își mai pierdeau timpul în tot felul de peripeții cu reptile sau mamifere ierbivore și carnivore. Dar întrucît căutau să cruțe muniția, nu trăgeau decît ca să-și procure carne proaspătă sau să se apere.
În primele săptămîni de drum, natura din jur rămase aproape neschimbată. Mai tîrziu, însă, cînd începură pădurile de foioase caracteristice climei temperate, observară că frunzele copacilor s-au îngălbenit și au căzut. Pe măsură ce înaintau spre nord, vedeau tot mai des plante desfrunzite.
Vremea se schimbă și ea: deși Pluton se afla ca și înainte la zenit, nori groși îl acopereau tot mai des; dinspre miazănoapte sufla un vînt răcoros și adeseori se pornea o ploaie măruntă de toamnă. Cînd cerul se însenina, vremea se încălzea iarăși, dar temperatura medie scădea mereu.
Uneori ploi puternice, însoțite de un vînt rece, care bătea din față, îi împiedicau să înainteze. Atunci erau nevoiți să se adăpostească în cort și să se încălzească la foc. După ce petrecuseră cîteva lumi într-o climă foarte caldă și uscată, exploratorii deveniseră mai sensibili la frig și umezeală.
Iarna începuse cînd călătorii ajunseră pe meleagurile unde trăiau mamuții, rinocerii păroși, cerbii gigantici și taurii primitivi. Temperatura era în medie de 0° și doar arar creștea puțin, cînd se însenina. De cele mai multe ori însă, cerul era acoperit de o perdea de nori groși. Cîteodată ningea, iar dinspre nord sufla un vînt rece. În același timp, apa din rîu începuse să scadă simțitor, iar albia lui îngustă devenise și mai strîmtă, din pricina gheții formate pe ambele maluri. Numai la mijloc, unde curentul era mai repede, apa nu era acoperită de gheață. Exploratorii se puteau aștepta ca peste o zi, două să nu mai poată naviga. Din pricina îngustării necontenite a canalului navigabil, renunțaseră de mult la plută, care lega între ele bărcile și care ducea o bună parte din încărcătura lor. Acum bărcile, împovărate din greu, înaintau încet una în urma celeilalte, împotriva curentului puternic. Viteza de înaintare scădea mereu. Nu izbuteau să facă pe zi decît cel mult cincisprezece-douăzeci de kilometri.
Mai aveau peste o sută de kilometri pînă la dealul pe care ridicaseră cortul.
Pădurile și poienile de pe maluri îmbrăcaseră un veșmînt subțire de zăpadă.
URMA MISTERIOASA
Într-o zi, după ce prînziră, Gromeko și Makșeev se duseră să pescuiască de pe un povîrniș nisipos, care se contura ca o pată galbenă pe mal, între ierburile veștejite de geruri. Makșeev aruncă undița și urmărea cu privirea pluta undiței. Deodată observă pe nisip, alături de urma lăsată de cizma sa, urma unui picior desculț, de om.
„Ciudat, — gîndi el, — nu-mi aduc aminte să-mi fi scos cizmele și nici doctorul nu cred să se fi descălțat pe o vreme atît de rece.”
Se aplecă și cercetă urma; ea fusese lăsată de talpa piciorului stîng și era de dimensiuni foarte mari, depășind chiar urma cizmei inginerului, care nici el nu avea piciorul prea mic. Probabil că omul care lăsase urma avea talpa plată și umbla întotdeauna desculț. Dar lucrul cel mai curios era că toate cele cinci degete, bine conturate pe nisip, erau foarte lungi, iar degetul mare rămînea mult în urma celorlalte. Nu părea urma unui picior, ci a unei mîini uriașe, cu palma foarte lungă.
Ceva mai departe, Makșeev descoperi și urma piciorului drept, care se afla mai toată sub apă, astfel că putea fi anevoie recunoscută. Pesemne că omul trecuse rîul prin vad, deoarece nu se vedeau urme care să urce povîrnișul.