Exploratorii se afundară în pădure și traseră un foc de armă, iar peste cîteva minute, un al doilea. Pe urmă se înapoiară la punctul lor de observație,de!a marginea pădurii.
Întreaga tabără intrase în panică. Lîngă fiecare colibă se aflau cîțiva adulți, mai ales femei și copii de toate vîrstele. Priveau toți în direcția de unde răsunau misterioasele bubuituri și vorbeau ceva între ei. Lîngă foc stăteau prizonierii, goi pînă la brîu. Pantalonii li se făcuseră zdrențe; pielea lor bronzată devenise tuciurie, iar părul le era în mare neorînduială și le crescuseră bărbile.
Priveau și ei spre pădure; pe chipurile lor se putea citi bucuria și surprinderea.
Deodată, ca și cînd ar fi fost înțeleși dinainte, ei se întoarseră în direcția de unde răsunaseră detunăturile și ridicară mîinile. În această clipă, toți sălbaticii căzură în genunchi și-și lipiră frunțile de pămînt Se așternu o liniște mormîntală. Atunci Igolkin se ridică în picioare, își făcu mîinile pîlnie și strigă:
— Aproape toți bărbații hoardei au plecat azi dimineață la vînătoare, departe de aici, iar mîine vor porni într-acolo și femeile, ca să-i ajute la împărțirea și transportarea prăzii. În tabără nu vor rămîne decît bătrînii și copiii. Atunci puteți veni să ne eliberați. Aduceți-ne rufe și haine. La dumneavoastră totul e în ordine, v-ați întors teferi toți? În semn că m-ați înțeles, trageți un foc de armă dacă totul e în regulă și două focuri dacă lucrurile nu stau tocmai bine.
Makșeev făcu cîțiva pași înapoi și trase. Auzind detunătura, Igolkin ridică iarăși brațele, iar oamenii, care în timp ce prizonierul striga se ridicaseră în picioare și-l priveau nedumeriți, se prosternară din nou.
Lăsîndu-i puțin în această poziție, Igolkin se întoarse cu fața spre foc și începu să cînte cu glas tare un cîntec vesel marinăresc. Sălbaticii se tîrîră mai aproape și, adunîndu-se roată în jurul focului, scoteau exclamații de uimire. Pesemne că pînă atunci prizonierii lor nu mai făcuseră ceva asemănător.
Makșeev numără în totul vreo cincizeci de adulți, în majoritate femei. În schimb, tinerii și copiii se puteau număra pe degete. Ei stăteau jos sau în picioare, în afara cercului format de adulți. Pe chipurile lor se putea vedea cît de mult le plăcea cîntecul lui Igolkin. Adulții erau însă uluiți, ba chiar speriați.
După ce cîntă vreo zece minute, Igolkin ridică din nou mîinile, apoi se îndreptă spre colibă, urmat de Borovoi, care tot timpul cît Igolkin cînta, rămăsese nemișcat lîngă foc. Primitivii se împrăștiară și ei prin colibe. Numai două femei se apropiară de coliba prizonierilor și se așezară la intrare, probabil pentru a le veghea somnul.
Curînd, tabăra se cufundă în tăcere; nu se auzea decît pîrîitul lemnelor de pe foc, care abia mai pîlpîia în mijlocul cercului pustiu.
Kaștanov și Makșeev se înapoiară la tovarășii lor și le povestiră cele întîmplate. Apoi toți împreună puseră la cale eliberarea captivilor.
ELIBERAREA PRIZONIERILOR
După ce se odihniră în lege, exploratorii își încărcară lucrurile în sănii, pentru ca la nevoie să poată pleca în orice clipă. Porniră apoi spre tabăra sălbaticilor, luînd cu ei haine, încălțăminte și arme pentru prizonieri, precum și daruri pentru sălbatici. Cînd ajunseră aproape de poiană, auziră strigăte și lătrat de cîini. Pesemne că sălbaticii nu plecaseră încă. De aceea, călătorii se furișară pînă la marginea poienii, pentru ca, ascunși îndărătul tufelor, sa vadă ce se petrece.
Toată tabăra era în fierbere. Vînătorii se adunaseră în cercul format de colibe. Femeile și bărbații scoteau din colibe sulițe, darde, răzuitoare și mănunchiuri de curele. Copiii alergau printre vînători, puneau mîna pe cîte o armă, erau înghiontiți, țipau și urlau. Tinerii încercau dardele, cercetau sulițele și, ca să se încredințeze că sînt bine ascuțite, se împungeau în glumă unii pe alții. Vreo cincisprezece cîini, printre care exploratorii recunoscură ușor cîțiva dintre cei care aparținuseră expediției acum aproape sălbăticiți, așteptau în afara cercului, la oarecare distanță de colibe; urmau probabil să-i însoțească pe vînători, iar în așteptare, se hîrjoneau și se încăierau. În sfîrșit, toate armele fură scoase din colibe și adulții, înarmați cu sulițe, porniră toți buluc spre răsărit, în urma lor veneau tinerii, care duceau darde, cuțite și curele. Ei aveau, pare-se, rolul unor scutieri, ajutînd totodată la transportarea prăzii. Copiii mergeau în coada convoiului sau alergau pe de lături, țipînd și strigînd, care în două picioare, care în patru. Cîinii veneau în urma oamenilor, la oarecare distanță. La marginea poienii, copiii se opriră și făcură cale întoarsă, iar ceata vînătorilor, care număra cel puțin cincizeci de oameni, se înșirui pe o potecă în flanc cîte unul, dispărînd în pădure.
În tabără nu mai rămăseseră decît bătrînii, care se apucară să deretice colibele și să scuture blănurile, ce slujeau și ca așternut, și ca învelitori. Din cîteva colibe ieșiră cîteva bătrîne gîrbovite și se așezară la intrare, apoi apărură pe brînci și țîncii. Sugacii fură scoși afară în brațe și culcați pe blănuri, lîngă colibe, pînă la terminarea curățeniei.
Numai lîngă coliba prizonierilor rămaseră trei femei, care făceau probabil de pază. Una dintre ele începu să taie blănuri cu un cuțit de os, pentru a face curele; alta ascuțea cu un cuțit asemănător niște bețe pentru săgeți, iar ultima despica oase groase, ca să facă așchioare destinate a sluji ca vîrfuri de sulițe și săgeți.
Curînd din colibă ieși Igolkin, care, ca și în ajun, era gol pînă la brîu. El puse lemne pe foc și se așeză lîngă paznice. După ce sporovăi puțin cu ele, scoase cuțitul său cel mare, marinăresc, și le ajută să facă curele; acum munca mergea mai cu spor. Apoi își făcu apariția și Borovoi, care în loc să ajute femeile căta cu luare-aminte în direcția de unde răsunaseră în ajun detunăturile.
La vederea acestei scene de colaborare pașnică între un marinar din secolul al XX-lea și niște oameni din epoca de piatră, iscoditorii ascunși după tufe nu-și putură stăpîni un zîmbet. Întrucît în tabără rămaseră doar o mînă de oameni, care nu aveau decît niște arme rudimentare, exploratorii erau siguri că, cu binele sau cu forța, vor reuși să-și elibereze tovarășii. Trebuiau să aștepte însă o oră-două, pentru ca vînătorii să se depărteze îndeajuns și să nu poată auzi nici strigătele, nici împușcăturile, iar paznicele să nu-i poată ajunge din urmă, ca să-i aducă îndărăt în tabără înainte ca exploratorii noștri să fie destul de departe.
Încetul cu încetul, toți copiii care îi însoțiseră pe vînători se înapoiară în tabără și începură să se joace în cerc ori în preajma lui. Se trînteau, făceau tumbe, se încăierau, iar unii, mai măricei, aruncau darde în aer sau în pieile ce acopereau colibele.
După ce tăie o piele, Igolkin intră în colibă și aduse de acolo o bucată de carne, o mărunți, iar bucățelele de carne le înșiră pe bețișoarele pregătite pentru săgeți, pe care le înfipse în pămînt, lîngă foc, în chip de frigărui. Captivii, pare-se, nu mîncaseră încă și aveau de gînd să se ghiftuiască înainte de evadare. Cînd carnea se rumeni bine, se așezară amîndoi lîngă foc și începură să înfulece de zor. Igolkin oferea cîte o bucățică de carne femeilor așezate în preajma focului, dar ele rîdeau și întorceau capul. Apoi una dintre femei aduse din coliba ei o bucată mare de carne și începu s-o mănînce crudă, tăind cu cuțitul de os felii lungi și subțiri, din care dădea și copiilor, care din cînd în cînd se apropiau în fugă, ca apoi să-și vadă iarăși de joacă.