Sălbaticii numeau soare mic focul aprins de călători și i se închinau. Ei se încredințară de acțiunea binefăcătoare a focului în timpul îndelungatului drum spre sud, cînd fuseseră nevoiți să migreze din pricina iernii care începuse în zona pădurii nordice. Întrucît le era prea greu să care cu ei prăjinile pentru colibe, iar ca să taie altele la fiecare popas ar fi trebuit să piardă prea multă vreme, în timpul migrațiunii dormeau noaptea la adăpostul tufelor, în păduri, unde vîntul rece îi pătrundea pînă la oase. Cînd se apropiară de focul prizonierilor, văzură că acesta îi încălzește; urmarea fu că după puțin timp, întreaga hoardă își făcu obiceiul să doarmă noaptea în jurul focului. Strîngeau lemne de foc pe întrecute. Dar niciunul dintre ei nu îndrăzni să-și aprindă un foc numai pentru el, și nici captivii nu încercară să le dea această idee, deoarece voiau să rămînă singurii stăpîni ai focului și să-și păstreze autoritatea asupra hoardei. Își dădeau seama că dacă nu vor fi eliberați curînd, situația lor se va înrăutăți.
Tot mai îngrijorați, prizonierii numărau zilele ultimelor săptămîni ale toamnei și se întrebau mereu cînd se vor întoarce ceilalți exploratori din expediția spre sud, ca să-i scape. Încetul cu încetul se apropia dinspre nord iarna și ei simțeau că foarte curînd hoarda se va depărta și mai mult de dealul de la marginea ghețurilor. De aceea, e lesne de închipuit cît de bucuroși au fost cînd au auzit detunăturile vestitoare ale apropiatei lor eliberări.
DIN NOU ÎN IURTĂ
În ultima săptămînă a lunii decembrie, exploratorii ajunseră la dealul de la marginea ghețurilor. Ei hotărîră să se odihnească, și să sărbătorească aici Anul Nou, izbînda expediției întreprinse spre sud și eliberarea prizonierilor. Aveau rezerve suficiente de alimente și lemne de foc, astfel că nu mai trebuiau să facă incursiuni în pădure sau în tundră.
Curățiră locul în jur, ridicară iurta și săpară în zăpadă, care trecea de un metru, un șanț spre depozit, spre adăpostul cîinilor și spre cabina meteorologică. Acum se puteau odihni. În iurtă ardea focul și era cald și plăcut. Timpul și-l petreceau ospătîndu-se, plimbîndu-se, dormind, povestindu-și peripețiile și amintindu-și diferite întîmplări din expediția spre sud sau din viața trăită în mijlocul hoardei.
Katu asista tăcută la taifasul lor și nutrea un respect crescînd față de vrăjitorii albi, care aveau atîtea lucruri ciudate. Piciorul era pe cale de a i se vindeca, și în scurtă vreme începu să umble. Adeseori o găseau stînd lîngă iurtă cu privirile ațintite spre miazăzi, unde se vedea în zare fîșia întunecată a pădurilor. Nu încăpea îndoială că tînjea după tribul ei.
Igolkin încercă s-o convingă pe Katu să rămînă cu ei, iar pe urmă să plece împreună peste ghețuri, în ținuturile calde, unde va vedea toate minunățiile făptuite de oamenii albi. Dar ea dădea cu încăpățînare din cap, repetînd într-una:
— Eu pădure, coliba mamei, carne crudă, vînătoare, vesel!
Exploratorii nădăjduiau totuși că pînă la urmă se va obișnui cu ei și se va învoi să meargă cu dînșii. Ce senzație ar fi produs expediția, dacă ar fi putut aduce un exemplar viu de primitiv.
Cînd gerul se înăspri, Katu începu să sufere cumplit de frig, dar refuza orice îmbrăcăminte ce i se dădea. Cînd ieșea din cortul încălzit, se înfășura numai în pătura ei. Nu ajuta de loc la dereticarea cortului, la spălatul vaselor, la desfundarea șanțului săpat în zăpadă sau la căratul lemnelor. Îl întreba pe Igolkin cîte neveste are, dacă ele se duc la vînătoare, dacă e mare hoarda vrăjitorilor albi, și clătina din cap neîncrezătoare cînd i se povestea despre viața europenilor despre orașe, mări, vapoare ș.a. În afară de mîncat și dormit nu făcea decît să ascută bețișoare pentru darde și să cioplească din lemn moale de salcie figurine grosolane înfățișînd mamuți, rinoceri, urși și tigri.
Katu își făcuse o colecție întreagă de asemenea idoli, li se închina lor și se ruga mereu de Igolkin să-i dea sînge, ca să ungă figurinele. Dar exploratorii nu se duceau la vînătoare, în tundră nu se vedea nici o fiară sau pasăre, astfel că nu-i puteau împlini rugămintea.
Prin ianuarie începură să facă scurte plimbări cu săniile, ca să deprindă cîinii la ham. Animalele se domesticiseră, se învățaseră iarăși cu vechii lor stăpîni și trăiau în adăpostul săpat în gheață la poalele dealului. Numai Generalu rămînea de pază lîngă iurtă. După ce cîinii se deprinseră cu hamul, exploratorii începură să înainteze în tundră pe distanțe mai mari, pînă la marginea pădurilor, ca să aducă lemne, rezerva lor de combustibil fiind pe sfîrșite. Plecau cîte cinci inși cu trei sănii, iar unul rămînea în cort s-o păzească pe Katu.
Într-o zi, pe la sfîrșitul lui ianuarie, era rîndul lui Papocikin să rămînă de pază, în iurtă. Katu urmărea întotdeauna atentă pregătirile exploratorilor și aștepta cu nerăbdare întoarcerea lor, trăgînd nădejde că vor vîna vreo sălbăticiune și-i vor aduce carne proaspătă, sîngerîndă, la care jinduia atîta. Dar speranțele ei se dovediseră deșarte, deoarece exploratorii nu întîlniră nici un animal.
După plecarea celorlalți călători, Papocikin stătu vreo două ceasuri în iurtă, lîngă foc. Neavînd ce face, ațipi și dormi, se vede destul de mult. Cînd se trezi, Katu dispăruse din iurtă. Ieși repede afară și zări departe, spre miazăzi, pe întinderea imaculată a cîmpiei, un punct negru, care se depărta. Captiva fi furase schiurile, cu care învățase să meargă, iar fără schiuri, Papocikin n-avea cum s-o urmărească prin zăpada adîncă. Fata luase de asemenea pătura ei, o șuncă începută, care atîrna în cort, un cuțit mare și o cutie de chibrituri, pe care învățase să le folosească.
Seara, cînd se înapoiară, exploratorii aflară cu mare părere de rău de fuga lui Katu. Firește, Papocikin fu aspru dojenit, dar nu mai era nimic de făcut. Nu puteau porni pe urmele fugarei; ea ajunsese desigur foarte departe și ar fi trebuit să organizeze o întreagă expediție, fără a avea totuși prea mulți sorți de izbîndă. Katu nu ducea nici o povară și se obișnuise în timpul vînătorii să facă chiar și o sută de kilometri pe zi; or, expediția cu săniile nu ar fi putut parcurge nici măcar o jumătate din această distanță. În afară de asta, nu avea nici un rost să se războiască cu tribul acestei fete, ca s-o ia cu dînșii împotriva voinței ei.
Din fericire, înainte de a evada apucaseră s-o fotografieze de cîteva ori din față, din profil și din spate și s-o măsoare după toate regulile antropologiei; totodată îi luaseră o mască în ghips, precum și amprentele mîinilor și picioarelor.
Abia la sfîrșitul lui martie sau începutul lui aprilie puteau porni înapoi peste ghețuri. Atunci acolo sus zilele aveau să fie îndeajuns de lungi, iar pînă la începutul verii, exploratorii puteau nădăjdui să ajungă pe țărmul sudic al Țării lui Nansen. Mai rămîneau aproape două luni pînă la plecare. Hotărîră să profite de acest timp ca să se antreneze împreună cu cîinii, parcurgînd distanțe tot mai lungi cu săniile. În ultimele zile descoperiseră la marginea pădurilor urme proaspete de cerbi sau, mai probabil, de reni, precum și de boi moscați și de lupi. Puteau spera deci că dacă s-ar depărta de iurtă cale de o zi sau două, s-ar putea să întîlnească ceva vînat. Atît oamenii, cît și cîinii duceau mare lipsă de carne proaspătă: li se urîse cu șunca, și apoi nici carne afumată prea multă nu le mai rămăsese din pricina nepotolitei pofte de mîncare a lui Katu. Erau nevoiți să păstreze șunca rămasă, ca să aibă ce mînca pe drum, urmînd ca pînă atunci să se hrănească cu vînat. Plecau la vînătoare cu rîndul, cîte trei, luînd cu ei două sănii și cortul mic, în vreme ce ceilalți membri ai expediției și un atelaj de cîini rămîneau în cortul mare, ca să se odihnească pînă ce le va veni din nou rîndul.