Iată textul scrisorii:
„Pămîntul are în interior o cavitate locuită.. El este format dintr-o serie de sfere concentrice și are la poli niște deschizături de 12–16°. Sînt gata să chezășuiesc cu viața mea veracitatea acestei afirmații și sînt dispus să cercetez această cavitate, dacă lumea îmi va da ajutorul necesar. Am pregătit pentru tipar un tratat asupra acestei probleme, în care demonstrez afirmațiile de mai sus, explic diferite fenomene și dezleg „misterul de aur” al doctorului Darwin. Condiția pe care o pun este să obțin patronatul acestei lumi, precum și al altor lumi noi. Dedic și testez această descoperire soției mele și celor zece copii ai mei. Aleg ca protector pe doctorul Mitchell, pe sir Davy și pe baronul Alexander von Humboldt. Am nevoie de o sută de oameni cutezători, cu care să pornesc din Siberia la sfîrșitul verii, cu sănii trase de reni, pe gheața Mării Nordului.
Dau toate asigurările că îndată ce vom trece paralela 82°, vom găsi ținuturi calde și bogate, unde există tot felul de plante și animale folositoare, poate chiar și oameni. Ne vom înapoia primăvara următoare”.
— Și expediția asta a avut loc? întrebă Kaștanov.
— Din nenorocire, sau dacă vreți din fericire, nu. Scrisoarea Iui Symmes a făcut mare vîlvă. Redacțiile ziarelor și revistelor, ca și oamenii de știință au primit nenumărate scrisori cu întrebări de la cititorii interesați. Propunerea curajosului căpitan, care risca să lase o văduvă și zece orfani, a fost discutată cu aprindere în presă, dar nu s-au găsit nici cei o sută de oameni cutezători și nici banii necesari. Savanții pe care Symmes și i-a ales ca protectori îl socoteau probabil nebun sau fantezist pe bietul căpitan. Mulți erau convinși că Pămîntul este gol în interior și că acolo se află o planetă, dar aproape nimeni nu credea că ar exista o deschizătură prin care să se poată pătrunde înăuntru.
Astfel, fizicianul Hladney, într-un articol prilejuit de scrisoarea lui Symmes, în care se ocupa de cavitatea internă a Pămîntului, articol publicat într-o revistă științifică, a arătat că o asemenea deschizătură nu există, și chiar dacă ar fi existat vreodată, ea s-a umplut inevitabil cu apă. Hladney explica deplasarea extrem de lentă a planetei, despre existența căreia vorbise Steinhauser, prin faptul că această planetă se mișcă într-un mediu foarte dens de aer comprimat, probabil sub influența atracției exercitate de soare și de lună. El a mai formulat și alte ipoteze interesante, fără a pretinde, firește, că ele sînt indiscutabile: astfel, după el, dat fiind că la o puternică comprimare a aerului se degajă căldură, iar un corp încălzit la o temperatură foarte înaltă începe să lumineze, în centrul cavității pâmîntului, unde se exercită din toate direcțiile o presiune foarte mare, aerul, puternic comprimat, trebuie să fi format o masă, un fel de astru central, care luminează și încălzește.
Locuitorii cavității interioare a Pămîntului, presupunînd că asemenea făpturi există, văd acest soare întotdeauna la zenit, iar în jurul lor — întreaga suprafață a cavității interioare luminată de acest astru — o priveliște nespus de frumoasă.
Ipotezele despre planeta interioară au dăinuit un oarecare timp. În deceniul al patrulea al secolului trecut, Bertrand a formulat și el ipoteza că globul pămîntesc este gol pe dinăuntru și că în această cavitate ar exista un nucleu magnetic, care se deplasează de la un pol la altul sub influența cometelor.
În secolul al XIX-lea, cei mai mulți partizani îi avea ipoteza despre nucleul lichid și incandescent al Pămîntului, așa cum afirmă teoria lui Kant-Laplace. Într-o singură problemă nu se înțelegeau susținătorii acestei teorii și anume în problema grosimii scoarței solide a Pămîntului. Unii pretindeau că scoarța terestră nu e mai groasă de 40–50 de kilometri, alții calculau că această scoarță are o grosime de 100 de kilometri, iar alții, în sfîrșit, susțineau că această grosime variază între 1275 și 2220 de kilometri, adică de la o cincime pînă la o treime din raza Pămîntului. Această presupunere însă este contrazisă de fenomenele vulcanice și geotermice ale Pămîntului, precum și de ipoteza că Pămîntul este un corp solid, cu desăvîrșire răcit. De aceea, cei ce susțin că scoarța este foarte groasă, admit că în ea s-au mai păstrat bazine de lavă topită, care nu sînt altceva decît focare de vulcani.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cîștigat mai mulți adepți o a patra ipoteză, care susținea că Pămîntul are o scoarță solidă nu prea groasă și un nucleu solid, iar între acestea există un strat mai mult sau mai puțin gros de roci în stare lichidă, așa numita zonă de olivin.
Existența nucleului solid este admisă pe temeiul faptului că în apropiere de centrul Pămîntului, din cauza presiunii uriașe, deși temperatura este foarte înaltă, depășind de multe ori punctul lor de topire (la presiune normală), toate corpurile trebuie să fie în stare solidă.
Scoarța Pămîntului este alcătuită din roci mai ușoare, iar în zona de olivin sînt concentrate rocile mai grele, bogate în olivin și fier; în nucleul Pămîntului predomină substanțele grele, ca, de pildă, metalele. Se crede că meteoriții de fier, formați îndeosebi din fier și nichel, sînt bucăți desprinse din nucleele unor planete, iar meteoriții nemetalici, formați din olivin și din alte minerale bogate în fier, cu incluziuni de fier și nichel, ne îngăduie să ne dăm seama de constituția substanței care alcătuiește zona de olivin.
Și astăzi încă această ipoteză are numeroși adepți, dar ea își dispută întîietatea cu o altă ipoteză și anume cu ipoteza lui Zoppritz, care a reînviat într-o formă nouă teoria lui Leslie, precum și cu teoriile altor savanți de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
Această ipoteză pornește de la legea fizică potrivit căreia la temperaturile înalte, existente fără îndoială în adîncurile Pămîntului, toate corpurile trebuie să fie în stare gazoasă, deși presiunea este uriașă.
Știți, cred, că gazele au o așa numită temperatură critică, la care ele nu se comprimă și nu se lichefiază, indiferent de presiune. Este neîndoielnic că în centrul Pămîntului această temperatură critică este mult depășită. De aceea nucleul Pămîntului este format probabil din așa-numitele gaze monoatomice, care și-au pierdut proprietățile chimice caracteristice, deoarece moleculele lor s-au scindat în atomi sub influența unei temperaturi foarte ridicate. Acest nucleu este înconjurat de un strat de gaze a căror temperatură depășește punctul critic, iar acest strat este înconjurat la rîndul său de un strat de gaze obișnuite.
Urmează un strat lichid, care conține substanțe topite, iar apoi un strat format dintr-un lichid dens, ca lava sau smoala, și încă un strat semi-lichid, așa numita stare criptoplastică, cu o consistență asemănătoare cleiului de cizmărie fiert (pap).
În sfîrșit, deasupra tuturor acestora se află scoarța solidă. Firește, stratele nu sînt precis delimitate, ci între ele există treceri treptate. De aceea ele nu se pot deplasa unele față de altele cînd Pămîntul se rotește, nu au nici o influență asupra mareelor și nu pot determina modificarea unghiului de înclinare a axei Pămîntului În ce privește grosimea scoarței Pămîntului, nu există unitate de păreri. Geofizicianul suedez Arrhenius socotește că nucleul gazos ocupă 95 % din diametrul Pămîntului, stratele lichide incandescente — 4 %, iar scoarța solidă numai 1 %, avînd deci o grosime de aproape 64 de kilometri.
Alții înclină să creadă ca scoarța Pămîntului este mai groasă; de 80, 100 sau chiar 1000 de kilometri. Dar ipoteza potrivit căreia scoarța Pămîntului este mai subțire, adică de cel mult 60-100 de kilometri, explică mai bine fenomenele vulcanice, formarea munților, fenomenele geotermice ș.a.