Dat fiind că locul nu era prielnic pentru debarcarea expediției, vasul se îndreptă spre est, în nădejdea de a da de vreun golf sau de o spărtură în zid, care să îngăduie expediției să ajungă pe suprafața gheței. Sonda arătă o adîncime de 16 stînjeni. Era de presupus că temelia zidului de gheața se află pe fundul mării.
Navigarea în apropierea zidului nu era lipsită de primejdii, deoarece — adeseori — din acest zid abrupt, uneori povîrnit deasupra apei și brăzdat de nenumărate crăpături, se desprindeau bucăți uriașe de gheață, care cădeau în apă cu un plescăit înăbușit. Prin unele crăpături mai mari, transformate în albii adînci, dar înguste, se rostogoleau pîrîiașe în cascade.
Navigau cu mare băgare de seamă. Nevoiți să ocolească bancurile de nisip și cîmpurile de gheață, nu străbătură decît vreo patruzeci de kilometri în douăzeci și patru de ore. Spre seară apăru în față un promontoriu lung, ca și cum zidul și-ar fi schimbat direcția și cotea spre sud. Dar cînd „Steaua Polară” se apropie de el, văzură că acest promontoriu nu era un munte de gheață, ci un cap stîncos de pămînt.
La cină, în salon, navigatorii se sfătuiră cum să boteze pămîntul descoperit. Hotărîră să-i spună Țara lui Fridtjof Nansen, în cinstea marelui explorator al mărilor și regiunilor polare. Cu toată împotrivirea lui Truhanov, promontoriul fu botezat cu numele său, deoarece el era organizatorul expediției.
Chiar lîngă promontoriu, zidul de gheață se retrăgea spre nord, formînd un golf nu prea mare, dar destul de adînc, unde putea fi debarcată expediția.
Toată noaptea pe vas se munci din răsputeri. Trebuiau să se grăbească, ca să profite de timpul prielnic. Vîntul care sufla de la sud putea să îngrămădească lîngă țărm cîmpuri de gheață și astfel să închidă golful. Luară parte cu toții la descărcarea bagajelor. La marginea promontoriului, zidul de gheață scădea în înălțime și era format din blocuri izolate, printre care se putea croi ușor un drum spre suprafața gheței. În vreme ce membrii expediției triau lucrurile descărcate și le puneau în sănii, marinarii se urcară pe creasta capului Truhanov și făcură acolo, în jurul unei prăjini, o piramidă de pietre, deasupra căreia înălțară steagul Rusiei, în vreme ce tunurile de pe „Steaua Polară” traseră trei salve de salut.
Piramida avea să servească și ca reper pentru vas, care trebuia să navigheze de-a lungul țărmului, spre a-l carta și studia, precum și pentru expediția care pornea în adîncul teritoriului, urmînd să se întoarcă la același promontoriu, ca să se îmbarce pe vas. Sub pietrele piramidei puseră o ladă de zinc, bine sudată, cuprinzînd un document în care se spunea că acest teritoriu a fost descoperit la 4/17 iunie 1914 de expediția Truhanov, venită cu vasul „Steaua Polară”, și că el a fost denumit Țara lui Fridtjof Nansen. Documentul a fost semnat de toți membrii expediției și pecetluit cu sigiliul vasului.
A doua zi, seara, toți membrii expediției se adunară pentru ultima dată în salonul ofițerilor la o masă de adio; în timpul mesei fură rezolvate definitiv problemele privitoare la navigația vasului și la măsurile pentru ajutorarea expediției în cazul cînd ea nu s-ar întoarce la termenul stabilit.
Marinarii de pe „Steaua Polară” urmau să facă lîngă piramidă un depozit, unde să lase rezerve de alimente, combustibil și îmbrăcăminte suficiente pentru cîteva luni. În felul acesta, dacă dintr-un motiv oarecare expediția nu ar găsi aici vasul, sa aibă toate cele necesare pentru iernat.
Hotărîră ca expediția să meargă direct spre nord timp de șase pînă la opt săptămîni, iar apoi să se întoarcă spre sud, urmînd pe cît posibil un alt drum, dar străduindu-se să ajungă din nou la capul Truhanov. Ca să mai ușureze încărcătura și spre a avea cele necesare la înapoiere, ea trebuia să lase cam la fiecare cincizeci de kilometri depozite de provizii pentru trei zile, precum și indicatoare pe parcurs, pentru eventualitatea că va fi căutată.
Dimineața, „Steaua Polară”, pavoazată cu steaguri, salută expediția care pornea la drum prin salve trase de cele două tunuri ale sale. Luîndu-și rămas bum, Truhanov îi înmînă lui Kaștanov un plic sigilat și-i spuse:
— Dacă în timpul călătoriei prin Țara lui Nansen vă veți afla la mare strîmtoare sau veți avea vreo nedumerire, dacă nu veți putea înțelege cele ce vedeți în jur ori nu veți ști cum s-o scoateți la capăt, deschideți acest plic! S-ar putea ca cele aflate în plic să vă ajute să luați hotărîrea cea mai bună. Vă rog însă să nu deschideți plicul decît la mare nevoie. Dacă totul va decurge mai mult sau mai puțin bine, firește, indicațiile mele nu vă vor fi de nici un folos, ba poate chiar vi se vor părea cu totul neîntemeiate.
Expediția fu condusă de aproape tot echipajul pînă pe zidul de gheață. Apoi, după ce-și luară rămas bun ca niște prieteni, cei șase oameni, însoțiți de trei sănii încărcate vîrf și trase, fiecare, de opt cîini, porniră spre nord. Șase cîini de rezervă alergau alături.
PESTE MUNȚII RUSSKI
Timp de două zile, expediția înaintă în adîncul Țării lui Nansen, pe o cîmpie înzăpezită care urca ușor spre nord, îngăduindu-le să meargă repede. Întîlneau rar crăpături în gheață și acestea erau în cea mai mare parte astupate cu zăpadă. Era o vreme mohorîtă. Vîntul de la sud, care bătea acum din spate, alunga pe cer nori groși. Cînd și cînd ninsoarea perdeluia depărtările. Încetul cu încetul, oamenii și cîinii se deprinseră cu drumeția prin pustiurile de zăpadă. În frunte mergea Borovoi, care încerca cu un băț zăpada, ca să descopere la timp crăpăturile, și se uita mereu la busolă, ca să nu rătăcească drumul. Makșeev, Papocikin și Igolkin mergeau fiecare lîngă sania lui, conducînd cîinii. Gromeko pășea ceva mai la o parte, dar destul de aproape ca să poată sări în ajutorul săniei care se înzăpezea. Coloana o încheia Kaștanov, care avea și el o busolă în mînă și făcea ridicări topografice pe parcurs. În spatele ultimei sănii era fixat un odometru — o roată ușoară angrenată cu un contor, care indica distanța parcursă; de aceea această sanie trebuia ferită de orice accident.
Călătorii erau îmbrăcați toți la fel, în haine polare. Fiecare purta o cuhleancă ciukotă — un fel de cămașă din piele de animal, cu blana înăuntru, prevăzută cu o glugă. Pentru eventualitatea că i-ar fi răzbit frigul, aveau în sănii alte cămăși, de rezervă, pe care le puteau îmbrăca peste cele de pe ei, dar de data asta cu blana în afară. Acum însă, fiind vară, le ajungea o singură cămașă, dar și pe aceasta trebuiau s-o schimbe, în caz de ploaie, cu o haină de lînă tricotată, deoarece îmbrăcămintea din blană de ren se strică la umezeală. Drept pantaloni purtau niște șalvari din piele de ren, tot cu blana înăuntru, iar în picioare aveau torbasuri, un fel de cizme moi, de blană. Dacă se făcea cald, puteau înlocui îmbrăcămintea de blană cu hainele de lînă.
Toți mergeau pe schiuri, cu bețele în mînă. Cîmpia era acoperită cu troiene de zăpadă, formate de furtunile din timpul iernii și numai în parte atenuate de dezgheț. Ele le îngreuiau mersul mai mult decît crăpăturile, care erau destul de rare. Makșeev îi distra pe toți vorbind cîinilor înhămați la sania sa, cărora le dăduse porecle ce li se potriveau de minune; cîinele din fruntea atelajului, un dulău mare și negru, fu botezat „Generalu”. Cînd poposeau pentru noapte, ridicau o „iurtă” simplă, cu un schelet ușor și trainic de bambus; de-a lungul pereților așezau roată sacii de dormit, în mijloc puneau o mașină de spirt pe care găteau mîncarea, iar pe o stinghie atîrnau un felinar. Pe cîini îi legau de sănii, în jurul iurtei. După două zile de drum, în care timp străbătuseră cincizeci și cinci de kilometri de la locul de debarcare, construiră primul depozit de provizii, menit să le folosească la întoarcere. Pentru a putea recunoaște locul, ridicară o piramidă din blocuri de zăpadă. În vîrf înălțară un steag roșu.