Îşi lovi ochii unul de altul în semn de aprobare.
— Mi s-a părut frustrant. Vorbeau întruna despre extratereştri, dar aproape niciodată nu vedeai vreunul. Mai instructivă a fost o producţie de artă grafică despre copiii oamenilor.
— Mai oferă-mi un indiciu, i-am cerut.
— Unul dintre ei se numea Cartman, răspunse Hollus.
Am izbucnit în râs.
— South Park! Mă mir că după ce l-aţi vizionat nu v-aţi făcut bagajele să plecaţi acasă. Cu certitudine însă îţi pot oferi nişte exemple mai bune.
Am privit prin sala colecţiilor. La capătul opus, cercetând arhiva de microfosile din pliocen, am zărit un student de la masterat.
— Abdus! l-am strigat.
Tânărul ridică privirea, surprins. I-am făcut semn cu mâna, chemându-l la noi.
— Da, Tom? zise el după ce ajunse lângă noi, deşi se uita spre Hollus, nu spre mine.
— Poţi să dai o fugă până la Blockbuster ca să-mi cumperi nişte casete video? Studenţii la master erau utili pentru tot felul de servicii. Păstrează chitanţa şi Dana o să ţi-o deconteze.
Cererea era suficient de neaşteptată pentru ca Abdus să înceteze să-l mai privească pe extraterestru.
— Da, sigur, spuse el. Cum să nu.
I-am zis ce doream şi o şterse imediat.
Împreună cu Hollus am continuat să examinăm specimenele din ordovician până pe la amiază, când ne-am întors în biroul meu. Bănuiam că formele de viaţă inteligentă trebuiau să se hrănească, indiferent din ce parte a Universului ar fi provenit. În acelaşi timp mă gândeam că forhilnorul putea fi iritat de faptul că trebuia să fac o pauză de prânz (şi chiar mai iritat că, după ce ne oprisem din muncă, eu nu mâncam mare lucru). El însă mâncă împreună cu mine, deşi, desigur, o făcea la bordul navei-mamă, pe orbită deasupra Ecuadorului. Era straniu: avatarul lui, care se pare că imita orice gest ar fi făcut corpul adevărat, executa o serie de mişcări prin care mâncarea era transferată în fanta sa bucală — o despicătură orizontală în partea superioară a torsului, ce se putea zări printr-o despicătură a ţesăturii care-l înfăşură. Hrana era, bineînţeles, invizibilă pentru mine, aşa încât Hollus aducea cu un Marcel Marceau extraterestru, mimând procesul îngurgitării.
Pe de altă parte, eu aveam nevoie de hrană reală. Susan îmi pusese o cutie de suc nutritiv Boost de banane şi căpşuni şi două pulpe de pui rămase de la cina de aseară. Am băut sucul vâscos şi am mâncat jumătate dintr-o pulpă. Îmi părea rău că nu aveam altceva de mâncare; mă simţeam puţin cam primitiv, folosindu-mi dinţii pentru a smulge carnea de pe oase în faţa extraterestrului, deşi Hollus putea să înfulece foarte bine hamsteri vii fără ca eu să am habar.
În timp ce mâneam, eu şi Hollus am privit casetele video aduse de Abdus; cerusem Departamentului de educaţie să-mi împrumute un televizor cu videorecorder.
Prima casetă era Arena, un episod din seria originală Star Trek; am pus imediat stop-cadru pe un prim-plan al lui Spock.
— Îl vezi? am întrebat. El e un extraterestru — un vulcanian.
— Seamănă… cu… un… om, observă Hollus care putea să mănânce şi să vorbească simultan.
— Priveşte-i urechile.
Ochii pediculari ai lui Hollus încetară să se mai legene.
— Şi asta îl face extraterestru?
— Ei bine, am spus, cel care interpretează acest personaj este un om — un actor numit Leonard Nimoy. Dar, într-adevăr, urechile au rolul de a sugera caracterul lui extraterestru; serialul acesta a fost turnat cu buget mic.
Am făcut o pauză, apoi am adăugat:
— De fapt, Spock este jumătate extraterestru şi jumătate om.
— Cum se poate aşa ceva?
— Mama lui era pământeană, iar tatăl era vulcanian.
— Biologic, este lipsit de sens, zise Hollus. Ar fi mai real să poţi încrucişa o căpşună cu un om — cel puţin ele au evoluat pe aceeaşi planetă.
Am zâmbit.
— Crede-mă, o ştiu prea bine. Dar stai aşa, în episodul ăsta mai apare un extraterestru.
Am derulat repede înainte o vreme, după care am apăsat iarăşi butonul pentru redare.
— Ăsta-i un gorn, am rostit indicând reptila verde şi fără coadă, cu ochi compuşi, care purta o tunică aurie. El e căpitanul altei nave. Drăguţ, nu? Mi-a plăcut dintotdeauna — îmi amintea de un dinozaur.
— Chiar aşa, făcu Hollus. Ceea ce înseamnă, iarăşi, că are un aspect mult prea terestru.
— Ei bine, i-am explicat, este un actor într-un costum de cauciuc.
Ochii lui mă priviră de parcă aş fi fost din nou Domnul De-Parcă-Nu-E-Evident.
Ne-am uitat o vreme la gorn, care se clătina pe puntea navei; după aceea am scos caseta şi am introdus Călătorie spre Babel. Nu am derulat totuşi înainte, ci am lăsat să ruleze secvenţele de avanpremieră din episod.
— Îi vezi? am rostit. Ăştia sunt părinţii lui Spock. Sarek este get-beget vulcanian, iar Amanda, femeia de-acolo, este sută la sută pământeană.
— Incredibil, comentă Hollus. Oamenii cred că asemenea încrucişări între specii sunt posibile?
Am ridicat uşor din umeri.
— Este totuşi science-fiction, am precizat. E divertisment.
Am derulat repede înainte, până la recepţia diplomatică.
Un extraterestru îndesat, cu nasul ca un rât, îl acostă pe Sarek. „Nu, tu”, mârâi el. „Tu cum votezi, vulcanianule Sarek?”
— Ăla este un tellarit.
Apoi mi-am amintit şi am precizat:
— Se numeşte Gav.
— Seamănă cu un porc de-al vostru, zise Hollus. Şi repet: prea terestru.
Am derulat înainte.
— Ăsta-i un andorian.
Pe ecran se vedea un umanoid mascul cu piele albastră şi păr alb, cu două antene groase, segmentate, ce-i ieşeau din creştetul capului.
— Pe el cum îl cheamă? întrebă Hollus.
Era Shras, dar, dintr-un motiv pe care nu-l puteam preciza, mă stânjenea că ştiam asta.
— Nu mai ţin minte, am răspuns şi am introdus altă casetă: versiunea ediţiei speciale din Războiul Stelelor, în propria ei cutie elegantă.
Am derulat repede până la secvenţa din cantină. Lui Hollus îi plăcu de Greedo — vânătorul de recompense ca o insectă a lui Jabba, care-l ameninţă pe Han Solo —, ca şi de Hammerhead şi alţi câţiva, însă continua să aprecieze că omenirea nu izbutise să ofere portretizări realiste ale vieţii extraterestre. Desigur, nu l-am contrazis.
— Totuşi, zise el, regizorii voştri au realizat corect un lucru.
— Care anume? m-am mirat.
— Atât la recepţia diplomatică, dar şi la scena din bar, toţi extratereştrii prezentaţi păreau să aibă acelaşi nivel de tehnologie.
M-am încruntat.
— Ăsta mi s-a părut dintotdeauna unul dintre aspectele cel mai puţin credibile. Ţinând seama de faptul că Universul are vreo 12 miliarde de ani…
— Valoarea precisă, interveni Hollus, este 13,93422 miliarde, măsurată în ani tereştri, bineînţeles.
— Mă rog, cum spui tu. Aşadar, Universul are vârsta de 13,9 miliarde de ani, iar Pământul de numai 4,5 miliarde de ani. Trebuie să existe planete mult, mult mai bătrâne decât a noastră, dar şi altele mult, mult mai tinere. M-aş fi aşteptat ca unele rase inteligente să fie cu milioane, dacă nu cu miliarde de ani mai avansate decât noi, iar altele să fie cel puţin ceva mai primitive.
— O rasă cu doar vreo două decenii mai puţin avansată ca voi, spuse Hollus, nu ar deţine transmisiunile radio sau zborul spaţial şi astfel ar fi nedetectabilă.