— Adevărat, totuşi m-aş aştepta ca destule rase să fie mult mai avansate decât noi… ca, ei bine, ca voi, de exemplu.
Ochii lui Hollus se priviră între ei — o expresie de surpriză?
— Noi, forhilnorii, nu suntem cu mult mai avansaţi decât rasa voastră — poate cu vreun secol, cel mult; în tot cazul, nu cu mai mult de atât. Mă aştept ca în câteva decenii, fizicienii voştri să realizeze saltul care vă va permite să folosiţi fuziunea pentru a accelera în mod economic navele spaţiale până foarte aproape de viteza luminii.
— Serios? Grozav! Dar… dar ce vârstă are Beta Hydri?
Ar fi fost o coincidenţă remarcabilă să aibă aceeaşi vârstă cu Soarele Pământului.
— Cam 2,6 miliarde de ani tereştri.
— Cu puţin peste jumătatea vârstei Soarelui nostru.
— Soare? întrebă gura stângă a lui Hollus.
— Aşa denumim steaua planetei noastre, când dorim s-o deosebim de alte stele, am explicat. Însă, dacă Beta Hydri este aşa de tânără, mă surprinde că aveţi vertebrate pe planeta voastră, ca să nu mai amintesc de viaţa inteligentă.
Hollus căzu pe gânduri.
— Când a apărut viaţa pe Pământ?
— Este sigur că am avut forme de viaţă acum 3,8 miliarde de ani — există fosile cu vârsta aceasta — şi s-ar putea ca începuturile vieţii să se situeze în urmă cu 4 miliarde de ani.
Extraterestrul păru neîncrezător.
— Iar primele animale cu coloană vertebrală au apărut doar acum o jumătate de miliard de ani, nu? Aşadar a fost nevoie de aproximativ 3,5 miliarde de ani de la originea vieţii până la primele vertebrate?
Îşi legănă torsul.
— Viaţa a apărut pe planeta mea când aceasta avea vârsta de 350 de milioane de ani, iar vertebratele au apărut peste numai 1,8 miliarde de ani.
— Mă întreb de ce a durat atât de mult aici?
— După cum ţi-am spus, rosti Hollus, dezvoltarea vieţii pe ambele noastre planete a fost manipulată de Dumnezeu. Poate că ţelul lui sau al ei a fost apariţia simultană a mai multor forme de viaţă înzestrate cu raţiune.
— Aha, am rostit pe un ton nesigur.
— Dar chiar dacă asta nu ar fi adevărat, urmă Hollus, există şi alt motiv pentru care toate rasele capabile de călătorii spaţiale să aibă aproximativ aceeaşi dezvoltare.
Ceva mă zgândărea într-un colţişor al minţii, ceva ce văzusem odată pe Carl Sagan explicând la televizor: ecuaţia Drake. Ecuaţia aceea avea mai mulţi termeni, printre care rata de formare a stelelor în galaxie, procentul de stele ce pot avea planete şi aşa mai departe. Înmulţind toţi termenii aceia între ei, se presupunea că se poate estima numărul de civilizaţii inteligente care ar putea exista în prezent în Calea Lactee. Nu mai ţin minte toţi termenii, dar mi-l amintesc pe cel final… deoarece m-a îngrozit când l-a discutat Sagan.
Termenul final era durata de viaţă a unei civilizaţii tehnologice: numărul de ani dintre inventarea radioului şi extincţia rasei. Oamenii au început să folosească în mod serios comunicaţiile radio prin anii 1920; dacă Războiul Rece s-ar fi „înfierbântat”, existenţa noastră ca specie tehnologică ar fi putut să fie de numai treizeci de ani.
— Te referi la durata de viaţă a unei civilizaţii? am spus. La timpul care va trece până se va autodistruge?
— Presupun că aceasta este o posibilitate, zise Hollus. În mod cert, rasa mea a cunoscut o perioadă dificilă până a învăţat să folosească cu înţelepciune puterea nucleară.
Tăcu câteva clipe, apoi adăugă:
— Mi s-a dat de înţeles că mulţi oameni suferă de probleme psihice.
M-a surprins schimbarea neaşteptată a subiectului.
— Ăăă, da. Cred că-i adevărat.
— Ca şi mulţi forhilnori, încuviinţă Hollus. E o altă problemă: cu cât tehnologia avansează, cu atât capacitatea de a distruge întreaga rasă devine mai accesibilă. În cele din urmă, ea ajunge nu doar în mâinile guvernelor, ci şi ale indivizilor — dintre care unii sunt dezechilibraţi.
Ideea era zguduitoare. Un termen nou în ecuaţia Drake: f(Ţ), fracţiunea membrilor rasei care sunt ţicniţi. Simulacrul lui Hollus se apropie de mine.
— Dar nu aceasta este problema principală. Ţi-am spus că rasa mea, forhilnorii, au stabilit contactul cu altă rasă tehnologică, wreedii, înainte de a vă întâlni pe voi. De fapt, i-am întâlnit prima dată acum vreo şaizeci de ani; i-am descoperit ajungând la Delta Pavonis.
Am încuviinţat din cap.
— Şi ţi-am mai spus că nava mea, Merelcas, a vizitat alte şase sisteme stelare, înainte de cel natal al wreedilor şi de al vostru. Nu ţi-am spus însă şi faptul că toate acele şase sisteme stelare au găzduit, cândva, rase inteligente. Planetele stelelor pe care voi le numiţi Epsilon Indi, Tau Ceti, Mu Cassiopeia A, Eta Cassiopeia A, Sigma Draconis şi Groombridge 1618 au fost locuite cândva de forme de viaţă native, înzestrate cu inteligenţă.
— Dar nu mai sunt locuite şi în prezent?
— Exact.
— Ce aţi descoperit? am întrebat. Ruine bombardate?
Mintea îmi era plină cu imagini de arhitectură extraterestră bizară, răsucită, topită şi carbonizată de explozii nucleare.
— Niciodată.
— Atunci… ce?
Hollus îşi desfăcu braţele şi-şi legănă torsul.
— Oraşe abandonate, unele foarte vechi, unele atât de vechi încât fuseseră adânc îngropate.
— Abandonate? Vrei să spui că locuitorii lor plecaseră?
Ochii forhilnorului se atinseră în semn afirmativ.
— Unde?
— Întrebarea aceasta continuă să nu aibă răspuns.
— Altceva mai ştiţi despre rasele acelea?
— O mulţime de lucruri. Au lăsat în urmă artefacte şi înregistrări, iar în unele cazuri corpuri fosilizate sau înhumate.
— Şi?
— La sfârşitul existenţei lor, toate erau comparabil de avansate; nici una nu construise maşinării pe care să nu le putem înţelege. Într-adevăr, varietatea de forme ale corpurilor era fascinantă, însă toate erau — cum spuneţi voi, oamenii? — „viaţă aşa cum o cunoaştem noi”. Toate se bazau pe carbon şi pe ADN.
— Serios? Şi voi şi wreedii aveţi ADN?
— Da.
— Fascinant.
— Poate că nu, zise Hollus. Noi credem că ADN-ul este singura moleculă capabilă să dirijeze viaţa; nici o altă substanţă nu are proprietăţile sale de autocopiere, stocare de informaţii şi compactibilitate. Capacitatea ADN-ului de a se comprima într-un spaţiu foarte mic face posibilă existenţa sa în nucleele celulelor microscopice, deşi o moleculă de ADN desfăşurată are lungimea de peste un metru.
— În cursul de evoluţie pe care l-am predat, am rostit, am analizat posibilitatea ca altceva decât ADN-ul să fi putut juca acelaşi rol; n-am descoperit niciodată o alternativă care să fie adecvată măcar pe departe. ADN-ul extraterestru utilizează aceleaşi patru baze: adenină, timină, guanină şi citozină?
— Acestea sunt cele patru? întrebă Hollus.
Brusc, proiectorul lui de holoforme materializă între noi patru formule chimice verzi şi strălucitoare:
C5H5N5
C5H6N2O2
C5H5N5O
C4H5N3O
Am mijit ochii la ele; trecuse destulă vreme de când studiasem biochimia.
— Ăăă… da. Da, ele sunt.
— Atunci răspunsul este afirmativ, rosti Hollus. Peste tot unde am găsit ADN, se utilizează aceste patru baze.
— Noi am dovedit însă în laborator că puteau fi folosite şi alte baze; am creat chiar ADN artificial, care foloseşte şase baze, nu patru.