— Fără îndoială, pentru aşa ceva au fost necesare operaţiuni extraordinare, comentă Hollus.
— Nu ştiu, cred că da.
Mă gândeam la altceva.
— Alte şase planete locuite, am rostit încercând să mi le imaginez.
Planete extraterestre. Planete moarte.
— Alte şase planete locuite, am repetat. Toate pustii.
— Corect.
Am căutat termenul potrivit.
— Mi se pare… înfricoşător.
Hollus nu mă contrazise.
— Pe orbita lui Sigma Draconis II, zise el, am găsit o flotilă de nave spaţiale.
— Crezi că nişte invadatori au distrus viaţa indigenă?
— Nu, răspunse Hollus. În mod clar, navele fuseseră construite de aceeaşi rasă care construise oraşele abandonate de pe planeta de dedesubt.
— Aşadar, ei construiau nave spaţiale?
— Da.
— Şi au părăsit toţi planeta?
— Aşa se pare.
— Dar fără să folosească navele spaţiale, care au fost lăsate pe orbită?
— Exact.
— Asta-i… misterios.
— În mod sigur.
— Ce spun însă fosilele de pe planetele acelea? Dovedesc extincţii în masă care coincid cu ale noastre?
Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.
— E dificil de spus; dacă am fi putut citi cu uşurinţă fosilele, fără decenii sau secole de cercetare, n-ar fi trebuit niciodată să ne dezvăluim prezenţa vouă. Totuşi, din câte ne-am putut da seama, răspunsul este negativ — nici una dintre planetele abandonate n-a cunoscut extincţii în masă acum 440, 365, 225, 210 şi 65 de milioane de ani.
— Unele dintre civilizaţiile acelea au fost contemporane?
Hollus stăpânea în mod remarcabil limba engleză, totuşi uneori se poticnea.
— Poftim?
— A existat vreuna dintre ele simultan cu alta?
— Nu. Cea mai veche pare să se fi sfârşit cu trei miliarde de ani în urmă; cea mai recentă, pe planeta a treia a stelei Groombridge 1618, acum vreo cinci mii de ani. Dar…
— Da?
— Dar, aşa cum am spus, toate rasele par să fi fost la fel de avansate. Bineînţeles, stilurile arhitecturale variază foarte mult. Ca să îţi ofer un exemplu, inginerii noştri au demontat una dintre navele spaţiale orbitale pe care le-am descoperit pe Sigma Draconis II. Pentru unele probleme, ea avea soluţii diferite faţă de cele pe care le folosim noi, însă fundamental nu cu mult mai bune — poate cu câteva decenii dincolo de ce obţinusem noi. La fel s-a întâmplat pentru toate rasele care îşi abandonaseră planetele: toate erau doar cu puţin mai avansate decât wreedii sau forhilnorii… sau, dacă vrei, decât Homo sapiens.
— Şi crezi că asta se întâmplă cu toate rasele? Că ajung la un punct în care îşi părăsesc pur şi simplu planetele natale?
— Exact, rosti Hollus. Sau că ceva — poate însuşi Dumnezeu — vine şi ia locuitorii.
5
Prezenţa lui Hollus fusese mediatizată de Departamentul membrilor MRO („Susţineţi muzeul care atrage vizitatori din toată lumea — şi de pe alte lumi!”) şi publicul vizitator a crescut considerabil în prima săptămână de după sosirea forhilnorului. Când a devenit însă clar că naveta lui nu va mai ateriza şi că extraterestrul nu se va plimba pe trotuar, pe scara exterioară şi prin recepţie, numărul vizitatorilor s-a redus la un nivel mai normal.
Nu i-am mai revăzut pe agenţii SISC. Prim-ministrul Chretien trecuse într-adevăr prin MRO ca să-l cunoască pe Hollus; bineînţeles, Christine Dorati transformase evenimentul într-o şedinţă foto. Câţiva jurnalişti îi ceruseră în mod public lui Chretien să dea asigurări că extraterestrului i se va îngădui să-şi urmeze cercetările în condiţii de siguranţă — dorinţa canadienilor, potrivit sondajului de opinie oferit de Maclean. El a oferit într-adevăr asigurările respective, deşi eu bănuiam că agenţii SISC continuau să dea târcoale, rămânând însă nevăzuţi.
În a patra zi petrecută de Hollus în Toronto, am revenit amândoi în sala colecţiilor din subsolul Centrului custozilor. Dintr-un sertar de metal am scos să-i arăt o placă de marnă care conţinea o eurypteridă minunat conservată. Am mutat specimenul pe o masă de lucru şi Hollus îşi folosi pediculul ocular drept pentru a-l privi printr-una dintre lupele noastre mari, montate pe braţe articulate, cu tuburi fluorescente în jurul lentilei. Am reflectat pentru o clipă la fenomenul fizic la care asistam: imaginea mărită era privită de un ochi simulat, iar informaţia era cumva transferată la autenticul Hollus, aflat pe orbită deasupra Ecuadorului.
Ştiu, ştiu, probabil că n-ar fi trebuit să insist, dar, ce naiba! din cauza asta nu dormeam noaptea încă din clipa când o pomenise Hollus.
— De unde ştii, l-am întrebat în cele din urmă, că Universul a avut un Creator?
Pediculele lui oculare se curbară ca să mă privească.
— Universul a fost, în mod clar, proiectat. Dacă are la bază un proiect, rezultă că trebuie să aibă şi un proiectant.
Mi-am mişcat muşchii frunţii în aşa fel încât mi s-au ridicat sprâncenele.
— Mie, Universul mi se pare aleatoriu, i-am spus. Nu poţi spune că stelele ar fi dispuse în modele geometrice.
— Aleatoriul are o frumuseţe aparte, rosti Hollus, dar eu mă refer la un design esenţial. Universul acesta are parametrii fundamentali reglaţi cu o precizie aproape perfectă, astfel încât să poată asigura existenţa vieţii.
Eram sigur că ştiam unde voia să ajungă, totuşi am întrebat:
— În ce fel?
Mă gândeam că poate ştia ceva ce eu nu ştiam — şi, într-adevăr, spre surprinderea mea, exact despre asta era vorba.
— Ştiinţa voastră cunoaşte patru forţe fundamentale; de fapt sunt cinci, dar încă nu aţi descoperit-o pe a cincea. Cele patru forţe cunoscute de voi sunt gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare; a cincea forţă este una de repulsie care acţionează pe distanţe extrem de mari. Forţele acestea au valori ce variază enorm, totuşi dacă valorile respective ar diferi măcar puţin de cele curente, atunci Universul aşa cum îl cunoaştem noi nu ar exista, iar viaţa nu ar fi putut apărea niciodată. Să luăm ca exemplu gravitaţia: dacă ar fi fost doar cu puţin mai puternică, Universul ar fi intrat în colaps de mult. Dacă ar fi fost doar cu puţin mai slabă, stelele şi planetele nu s-ar fi putut forma niciodată prin coalescenţă.
— Doar cu puţin, am repetat eu.
— Pentru acele două scenarii, da; eu mă refer la câteva ordine de mărime. Vrei un exemplu mai bun? Perfect! Stelele trebuie să atingă, desigur, un echilibru între forţa gravitaţională a propriei lor mase, care încearcă să le colapseze, şi forţa electromagnetică a propriilor lor emisii de lumină şi căldură. Există doar un domeniu îngust de valori în care aceste forţe se găsesc în echilibru suficient pentru a permite existenţa unei stele. La o extremitate a domeniului apar gigantele albastre, iar la celălalt se formează piticele roşii — şi nici una dintre acestea nu este favorabilă apariţiei vieţii. Din fericire, cam toate stelele se încadrează între aceste două tipuri extreme — mai clar, din cauza unei aparente coincidenţe numerice în valorile constantelor fizice fundamentale. Dacă, de pildă, forţa gravitaţiei ar diferi cu unu supra — îngăduie-mi o secundă, trebuie să transform în sistemul vostru zecimal — supra 1040, această coincidenţă numerică ar fi afectată şi toate stelele din Univers ar fi sau gigante albastre sau pitice roşii; nu ar exista sori galbeni care să lumineze planetele de tip Terra.