Hollus îşi întoarse ochii pediculari de la camera video.
— Atunci îmi pot continua studiile în condiţii pe care le consider acceptabile?
— Da, încuviinţă ea. Da, orice doreşti.
— Cu toate acestea, începu albul de la SISC, Guvernul Canadei va solicita…
— Aş putea la fel de uşor să mă duc în Statele Unite, observă Hollus. Sau în Europa, în China sau…
— Lăsaţi-l să facă ce vrea! răcni un vizitator de vârstă mijlocie.
— Nu doresc să intimidez pe nimeni, vorbi Hollus uitându-se de la un agent federal la celălalt, totuşi nu am nici cel mai mic interes să devin o celebritate sau să fiu restricţionat de către documentarişti sau paznici.
— Cu toată sinceritatea, spuse agentul alb, noi nu deţinem nici un fel de libertate în aplicarea ordinelor primite. Trebuie să ne urmezi şi asta-i tot.
Pediculele ochilor lui Hollus se arcuiră înapoi, astfel încât globii lui oculari cristalini priviră în sus, la mozaicul plafonului în formă de cupolă al Rotondei şi alcătuit din peste un milion de plăcuţe din sticlă veneţiană; poate că acela era echivalentul forhilnor al datului ochilor peste cap. Cuvintele „Pentru ca toţi oamenii să-I cunoască Lucrarea” — un citat, după cum mi se spusese, din Cartea lui Iov — erau inscripţionate într-un pătrat în apexul domului.
După un moment, pediculele reveniră la poziţia anterioară şi se răsuciră câte unul către fiecare agent.
— Ascultaţi-mă, zise Hollus. Am petrecut mai mult de un an pe orbita Terrei, studiindu-vă cultura. Nu sunt atât de nebun încât să cobor aici, punându-mă într-o situaţie care să mă facă vulnerabil.
Vârî un braţ într-un pliu al ţesăturii care-i înfăşură torsul — într-o clipă, celălalt agent SISC avea şi el revolverul în mână — şi scoase un obiect poliedric de dimensiunea unei mingi de golf. După aceea se deplasă în lateral spre mine şi mi-l întinse. L-am luat; era mai greu decât părea.
— Dispozitivul acesta este un proiector de holoforme, zise Hollus. În clipa aceasta el a înregistrat caracteristicile biometrice ale domnului Jericho şi va funcţiona doar când este ţinut de el. Într-adevăr, îi pot comanda să se autodistrugă, într-un mod destul de spectaculos, dacă îl manevrează altcineva, aşa că vă sfătuiesc să nu i-l luaţi. În plus, proiectorul va funcţiona doar în locuri aprobate de mine, aşa cum este interiorul acestui muzeu. Eu mă aflu aici prin teleprezenţă. În realitate, sunt tot în interiorul navetei, lângă clădirea de alături; unicul motiv pentru care am coborât pe suprafaţa Pământului a fost de a supraveghea predarea proiectorului pe care-l are acum domnul Jericho. Proiectorul acesta foloseşte holografia şi micromanipularea câmpurilor de forţă pentru a da impresia că eu mă găsesc aici şi pentru a-mi îngădui să manevrez obiecte.
Hollus — sau holograma lui — încremeni câteva secunde, ca şi cum adevăratul Hollus ar fi fost preocupat de altceva.
— Gata! anunţă el. Naveta mea se întoarce acum pe orbită, cu persoana mea reală la bord.
Câţiva spectatori se repeziră afară prin vestibulul cu uşi de sticlă al muzeului, probabil pentru a întrezări nava care pleca.
— Nu puteţi face nimic pentru a mă sili să rămân şi nu există nici un mod prin care să-mi puteţi face vreun rău fizic. Nu doresc să fiu nepoliticos, dar contactul între omenire şi rasa mea se va desfăşura potrivit termenilor noştri, nu ai voştri.
Poliedrul din mâna mea emise un piuit pe două tonuri şi proiecţia lui Hollus vibră pentru o secundă, după care dispăru.
— Va trebui, bineînţeles, să predai obiectul, rosti albul.
Am simţit adrenalina năvălindu-mi prin corp.
— Îmi pare rău, am răspuns, însă l-aţi văzut pe Hollus înmânându-mi-l direct. Nu cred că-l puteţi revendica.
— Dar este un artefact extraterestru, zise agentul SISC de culoare.
— Şi? am întrebat.
— Vreau să spun că ar trebui să fie în mâinile Guvernului.
— Şi eu lucrez pentru Guvern, am anunţat sfidător.
— Vreau să spun că ar trebui să fie în mâini sigure.
— De ce?
— Păi, ăăă, pentru că aşa trebuie.
Nu accept un asemenea argument nici măcar din partea fiului meu de şase ani; nu intenţionam să-l accept nici aici.
— Nu vi-l pot preda — aţi auzit ce-a spus Hollus despre explozie. Cred că a fost destul de clar în privinţa felului în care se vor desfăşura lucrurile… iar dumneavoastră, domnilor, nu jucaţi nici un rol aici. De aceea — şi m-am uitat la albul cu accent francez — vă spun adieu.
3
Începuse cu opt luni în urmă, cu o tuse.
O ignorasem. Ca un idiot, ignorasem dovada aflată în faţa ochilor mei.
Sunt un om de ştiinţă. Ar fi trebuit să ştiu mai bine.
Îmi spusesem totuşi că era de vină pur şi simplu praful din mediul meu de lucru. Folosim freze dentare pentru a îndepărta sedimentele pietrificate pe fosile. Bineînţeles, purtăm măşti când lucrăm — în majoritatea cazurilor (ne reamintim să ne punem şi ochelari de protecţie — aproape în majoritatea cazurilor). Cu toate acestea, în ciuda sistemului de ventilaţie, în aerul pe care-l respirăm există foarte multă pulbere fină de piatră; o puteţi vedea depusă pe teancurile de cărţi şi hârtii sau pe echipamentele nefolosite.
În plus, eu remarcasem prima dată tusea pe căldura teribilă din luna august a anului trecut; deasupra oraşului Toronto se găsea un strat de inversiune termică şi fuseseră difuzate avertismente privitoare la calitatea aerului. Crezusem că tusea va înceta odată ce plecam din oraş şi urcam spre căsuţa noastră de la ţară. Pe moment, aşa şi păruse.
Apoi însă, când revenisem în sud, tusea reapăruse, dar nici atunci n-o prea băgasem în seamă.
Până ce apăruse sângele.
Foarte puţin.
Iarna, când îmi suflam nasul, îmi curgea adeseori sânge. Asta se poate întâmpla din cauza aerului uscat. Acum însă era sufocanta vară din Toronto. Iar ceea ce produceam nu erau mucozităţi, ci spută adusă din adâncul pieptului meu, manevrată de pe bolta gurii cu vârful limbii şi transferată pe un şerveţel pentru a scăpa de ea.
Spută, cu vinişoare de sânge.
O observasem, totuşi nimic similar nu se mai petrecu timp de câteva săptămâni. De aceea nu mă gândisem prea mult la asta.
Până ce se repetă, pe la sfârşitul lunii septembrie.
Dacă aş fi fost ceva mai atent, aş fi sesizat că tusea mea devenise mai persistentă. Sunt şeful Departamentului de paleobiologie; bănuiesc că ar fi trebuit să fac ceva, să mă fi plâns celor de la întreţinere în legătură cu aerul uscat, cu pulberea minerală care plutea peste tot.
A doua oară, mai mult sânge se găsea în sputa mea.
Iar în ziua următoare şi mai mult.
Şi în ziua următoare tot aşa.
De aceea, până la urmă, m-am programat la doctorul Noguchi.
Simulacrul lui Hollus plecase pe la ora 16:00; în mod normal, eu lucrez până la 17:00, aşa că am mers — m-am împleticit ar fi, poate, o descriere mai bună — înapoi în biroul meu şi am rămas aşezat, stupefiat, pentru câteva minute. Telefonul îmi suna întruna, aşa că l-am decuplat; părea că toate canalele mass-media din lume doreau să stea de vorbă cu mine, omul care discutase cu extraterestrul între patru ochi. I-am spus Danei, asistenta departamentului, să transfere toate apelurile la biroul doamnei director Dorati. Christine avea să fie în elementul ei ocupându-se de presă. După aceea, m-am întors la calculator şi am început să introduc însemnări. Îmi dădeam seama că trebuia să păstrez o înregistrare, o cronică a tot ce văzusem şi aflasem. Am scris de zor timp de vreo oră, după care am părăsit MRO pe la intrarea personalului.