Mâncase înainte ca extrasoiarui să se oprească lângă naveta lui — şi, cu toate acestea, fără nici un chiorăit de avertizare al stomacului, se simţea teribil de flămând. Buzele i se traseră spre îndărăt, dezvelind dinţii şi gingiile. Vârî din nou degetele prin plasă, bâjbâind după rădăcini. Minute în şir, se strădui să scoată una prin ochiurile prea mici. Trase, plin de furie, de plasă, dar aceasta era mai rezistentă decât pielea lui. Plasa nu cedă, iar bărbatul îşi rupse câteva unghii. Urlă, frustrat. Urletul îl readuse la realitate.
Bun, presupunând că izbutea să extragă o rădăcină, ce putea să facă apoi cu ea?
O MĂNÂNC! Gura i se umplu de salivă.
Avea să-l ucidă. Era o plantă alienă, de pe altă planetă, o plantă pe care o specie alienă o considera probabil comestibilă. Mai degrabă ar fi trebuit să se gândească la o modalitate de evadare!
În ciuda gândului, degetele continuau să-i tragă de plasă. Brennan se sili să se îndepărteze de aceasta. Era flămând. Fragmentele costumului său dispăruseră, abandonate în cabina extrasolarului, incluzând rezervoarele de apă şi de glucoză lichidă din cască. Aici exista oare apă? Putea încerca s-o bea? Extrasoiarui ar fi putut ghici că el avea nevoie neapărată de hidrogen combinat cu oxigen?
Ce ar fi fost în stare să facă pentru mâncare!
Trebuia să evadeze de aici.
Sacul de plastic. Îl culese din aer şi-l examină. Descoperi cum putea fi etanşat şi deschis-din exterior. Minunat… Totuşi, stai o clipă! Putea întoarce sacul pe dos, astfel ca sistemul de etanşare să se afle în interior, şi apoi să-l manipuleze. Dar după aceea?
Nu se putea deplasa, aflându-se în interiorul sacului. Nu-şi putea întrebuinţa mâinile. Chiar dacă s-ar fi găsit în propriul său costum spaţial, parcurgerea a treisprezece kilometri de spaţiu ar fi fost riscantă fără o raniţă. Pe de altă parte, nu putea trece prin peretele calei.
Cumva, trebuia să-şi distragă stomacul.
Aşadar, în ce consta valoarea conţinutului acestei cale? Cum putea fi mai valoroasă decât pilotul, care era indispensabil pentru a duce nava acolo unde trebuia să ajungă?
Dacă tot se găsea aici, avea ocazia să vadă ce altceva mai exista în cală.
Paralelipipedul masiv era făcut dintr-un material lucios, nici cald, nici rece. Brennan găsi mânerul capacului, totuşi nu-l putu clinti. Apoi, aroma rădăcinilor îi asaltă brusc foamea, iar bărbatul răcni şi smulse cu toată puterea unei furii ucigaşe. Capacul se ridică. Astfel realiză şi care era puterea extrasolarilor.
Lada conţinea seminţe mari, asemănătoare migdalelor, îngheţate într-o matrice probabil criogenică. Desprinse una cu degete aproape amorţite de ger. Când închise capacul, aerul din jurul său căpătase culoarea fumului de ţigară.
Puse sămânţa în gură, încălzind-o cu saliva. Nu avea nici un gust; era pur şi simplu rece, apoi nici măcar atât. Brennan o scuipă.
Îşi repetă observaţiile. Lumină verzuie şi un aer ciudat, cu iz necunoscut. Totuşi, nu foarte rarefiat, nu foarte ciudat; iar lumina era răcoroasă şi înviorătoare.
Dacă Brennan aprecia condiţiile de viaţă ale extrasolarului, acestuia i-ar fi plăcut cu siguranţă Pământul. Adusese şi seminţe pe care să le planteze. Seminţe, rădăcini… şi mai ce?
Se propulsă prin cală, spre stiva de cutii. În ciuda eforturilor sale, nu putu desprinde nici una de lângă perete. Să fi fost fixate cu ciment de contact? În cele din urmă, un capac se ridică, este drept cu strădanii şi cu un scrâşnet puternic. Evident, fusese lipit; lemnul se rupsese pe alocuri. Brennan se întrebă ce fel de plantă necunoscută îl produsese.
În interiorul cutiei se afla un sac de plastic sigilat etanş. Plastic? Materialul arăta şi se simţea la pipăit ca un ambalaj protector pentru alimente, fragilizat în timp. Conţinutul său părea a fi o pulbere fină tasată, aproape o masă solidă. Prin plastic, se zărea închisă fa culoare.
Brennan rămase plutind lângă cutii, ţinându-se cu o mână de capacul rupt. Căzu pe gânduri.
Fără doar şi poate, trebuia să fie vorba despre un autopilot. Extra-solarul constituia doar o măsură de siguranţă; soarta lui nu conta, atâta vreme cât nu era decât o simplă protecţie suplimentară. Autopilotul urma să ducă la destinaţie produsele de însămânţare.
Pe Pământ? O posibilă însămânţare ar fi necesitat şi alţi extrasolari, care să-i urmeze în curând.
Trebuia să avertizeze Pământul.
Exact! Bine gândit! Întrebarea era: cum?
Brennan râse fără chef. Mai existase oare vreodată un individ atât de complet întemniţat? Extrasolarul îl capturase. Brennan, centuran şi om liber, permisese să devină proprietatea cuiva. Râsul i se stinse în desperare.
Desperarea era o greşeală. Mirosul rădăcinilor abia aşteptase să se năpustească din nou asupra lui.
… Durerea fu cea care-l făcu să înceteze. Mâinile îi sângerau de tăieturi şi de rosături. Zărea băşici şi vânătăi. Degetul mic de la mâna stângă pulsa dureros — făcea un unghi anormal cu restul mâinii şi se umfla chiar în vreme ce-l privea. Îl luxase sau chiar îl fracturase. Reuşise însă să facă o gaură în plasă şi mâna lui dreaptă prinsese o rădăcină fibroasă.
O azvârli cât colo cu toată puterea şi, imediat, se ghemui cu genunchii la piept, parcă cuprinzându-şi durerea şi alinând-o. Era flămând şi speriat. La naiba, mirosul blestemat îi pusese stăpânire pe minte, ca şi cum ar fi fost un roboţel-jucărie!
Pluti prin cală asemenea unei mingi, strângându-şi genunchii şi plângând. Îi era foame, era furios, umilit şi speriat. Extrasolarul îi sfredelise mintea, dovedindu-i cât de lipsit de importanţă era, dar situaţia de acum părea mult mai teribilă.
De ce? Ce voia extrasolarul de la el?
Ceva îl lovi în ceafă. Cu o mişcare fluidă, Brennan înhăţă obiectul din aer şi-l muşcă. Rădăcina revenise la el, după ce ricoşase din vreun perete. O simţi tare şi fibroasă între dinţi, dar gustul ei era indescriptibil şi la fel de delicios ca şi aroma.
Într-un ultim moment de luciditate, Brennan se întrebă după cât timp avea să moară. Nici nu-i mai păsa prea mult. Muşcă din nou şi înghiţi.
Phssthpok examina un lanţ de răspunsuri cu o persistenţă încăpăţânată; totuşi, îndărătul fiecărui răspuns se ridicau alte întrebări. Băştinaşul capturat nu mirosea cum trebuia, ci straniu, a animal. Nu făcea parte din specia celor după care venise Phssthpok. Atunci, unde se aflau aceştia?
Nu veniseră aici. Judecând după exemplarul capturat, băştinaşii Ţintei 1-3 ar fi opus prea puţină rezistenţă coloniştilor. Totuşi, Protectorii i-ar fi exterminat oricum, ca măsură de precauţie. Probabil, atunci, că era vorba despre altă stea. Unde anume?
Era posibil ca băştinaşii să aibă suficiente cunoştinţe astronomice ca să-i spună acest lucru. Cu asemenea nave, ei ar fi putut ajunge chiar la stelele apropiate.
Căutând răspunsuri, Phssthpok se încordă şi sări spre vehiculul băştinaşului. Era un salt de o oră, dar nu se grăbea. Cu reflexele lui superbe, nici măcar nu avea nevoie de pistolul direcţional.
Prizonierul avea să reziste. Mai întâi, Phssthpok trebuia să-i înveţe graiul, ca să-l interogheze. Până atunci, n-avea să strice nimic. Era prea speriat şi prea anemic — mai mare decât un Prăsitor, dar mai slab decât acesta.